George Manu a fost una dintre limbile de foc care s-a pogorât în închisoare ca asupra apostolilor

Am ajuns în celulă cu George Manu după o perioadă de cruntă izolare. Cu patru luni de zile mai înainte, fuseserăm izolaţi – selecționați după criterii numai de Securitate ştiute – vreo optzeci de inşi. Nu am fost introduşi in celulele celorlalți deținuți. În marele penitenciar Aiud, care avea trei clădiri rezervate deținuților ci numai într-una mai restrânsă, numită Zarcă – zarcă, cuvânt unguresc, înseamnă închisoare – deci o închisoare în închisoare.

Este bine să descriu felul in care am intrat eu in Zarcă pentru că a fost identic în tratament pentru toți cei de acolo.

Venisem cu o dubă auto, vreo douazeci de persoane. Ne-au debarcat în fața clădirii numite Zarcă. Am fost urcați la etaj, unde ne aşteptau o serie de milițieni, fiecare cu un ciomag în mână. Ajuns în faţa unuia dintre ei mi-a spus:

– Dezbracă-te la piele!

Evident, familiarizat cu disciplina de puşcărie, m-am dezbrăcat, m-a perchezitionat, întâi la haine, cu mare minuție, ca mai apoi să treacă la percheziția corporală. Greu de imaginat ce putea să găsească pe corpul meu gol, dar totuşi aceasta s-a făcut, nu cu mâna, ci cu un băț, o vergea de lemn, m-a scormonit în urechi, ca şi când aş fi avut ceva în urechi, m-a scormonit în gură, pe la gingii, ca şi când aş fi ascuns ceva în gură sau sub limbă. Cu vergeaua m-a controlat şi în anus.

Am înțeles că acelaşi milițian a aplicat un tratamentul similar tuturor celorlalți, cu aceeaşi vergea trecută prin toate părțile corpului scormonea şi în gură. Spun aceasta nu ca un episod din biografia mea ci ca un episod din biografia lui George Manu, pentru că şi el a fost supus aceluiaşi tratament.

George Manu a intrat, la fel ca mine, într-o celulă goală în care nu era absolut nici un obiect. Nici pat, nici rogojină, nici saltea, nici pătură, nici scaun, nici masă, nimic, iar eu în pielea goală. Era în noiembrie. Începuse să se simtă frigul, care ne pătrundea până la os. După un timp mi-au fost aruncate, cu un dispreț care se voia nimicitor, o pereche de chiloţi, o cămaşă cu mâneci scurte, o bluză cu coatele tocite şi roase, şi un pantalon din reformele altor închisori, sau aduse în acest stadiu de uzură de cei care acolo, în Aiud, le purtaseră. Speram să mi se dea măcar o rogojina, să mi se dea măcar o pătură. Nimic din toate acestea. După câteva ore a apărut din nou milițianul, care mi-a băgat în celulă o tinetă, obiect din ceramică de circa patru litri, pe care trebuia să-l folosesc pentru nevoile fiziologice.

A trecut ziua fără ca să ne dea ceva de mâncare. Natural, nici nu am încercat să dorm pentru că nu puteam să dorm fără nimic pe podea. Şi speram că în cele din urmă ni se vor da saltele, pătură sau paturi. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Totuşi a venit un, ceea ce se numeşte, terci – noi ardelenii îi spunem cir de mămăligă – la amiază ni s-a dat o aşa-zisă ciorbă de varză, în care erau două foițe de varză, fiecare de mărimea unei cutii de chibrituri, cu un gust uşor sărat. Seara ni s-a dat un ceai, din coajă arsă de pâine.

Aceasta a fost alimentația noastră acolo. Dar n-a fost doar prima zi, ci la fel a continuat şi in următoarele. Într-un târziu regimul ni s-a îmbogățit, în sensul că ni s-a dat o ciorbă de arpacaş. Ciorba de arpacaş conţinea maximum patrusprezece boabe de arpacaş. Dar puteau să fie şi numai trei. Nici o găină n-ar fi supravieţuit cu patrusprezece boabe de orz pe zi. O nouă îmbunâtâtire am cunoscut atunci când ni s-a dat un nou aliment, bogat în sine, valoros în sine, dar nu în castron, pentru că am numărat maximum nouă boabe de fasole. Putea să fie şi trei, dar mai erau şi hoaspe goale de boabe.

Trecând aşa câteva săptămâni am auzit o bătaie în perete. Notez că am intrat în celulă desculţ, mi s-au dat o pereche de bocanci, uzaţi, scorţoşi, fără şireturi, fără obiele, fără ciorapi. Făcea ca frigul să fie și mai bine simțit pe pielea scorojită. Același tratament l-a avut bineînțeles şi George Manu. Bătaia din perete mi l-a identificat prin glas pe profesorul Petre Tomescu, fostul ministru al sănătății pe vremea lui Antonescu. Principala lui vină era faptul că a fost ministru pe vremea lui Antonescu şi, că deci era vinovat de dezastrul ţării pentru că în calitate de ministru al sănătăţii nu se putea să nu fi ucis comunişti, nu se putea să nu fi ucis sovietici – acesta era raționamentul Securităţii. Profesorul Tomescu mi-a spus:

– Eşti tânăr şi trebuie să supravieţuieşti. Să știi că suntem aici pentru a fi exterminați. Singurul mod de a lupta împotriva exterminării este plimbarea. Te plimbi necontenit de dimineaţa până dimineața, cine nu se plimbă, moare. Acesta este planul Securității şi noi nu putem colabora la planul de ucidere a noastră prin indolenţă, prin lenea de a ne mişca. Ai resurse şi mişcă-te continuu.

Am uitat să menţionez că absenţa totală a mobilierului era completată şi de absența totală a cercevelelor de la ferestre. Singurul obstacol în calea frigului nefiind decât zăbrelele.

Am stat aşa vreo patru luni de zile. Lucru de necrezut, biologic, medical, fiziologic, că poate cineva să umble patru luni de zile. De necrezut, de aceea nici n-am scris, pentru că ceea ce aş fi scris ar fi fost luat în deriziune de către toţi, nimeni n-ar fi putut accepta că un om poate să umble fără oprire patru luni de zile. Dar cine n-a umblat, a murit.

Am mers patru luni de zile, patru luni cu alimentaţia pe care v-am descris-o, pe ger – pentru că a venit decembrie, ianuarie, februarie, martie – a fost o iarnă năprasnică la sfârşitul căreia din optzeci de inşi din câţi intraserăm mai rămăsesem în viață treizeci.

V-am descris situaţia mea pentru că este identică pentru toţi cei care au intrat în Zarcă. Şi vorbind despre ce am pătimit eu, întelegeți ce a pătimii George Manu, cu care eu nu am fost atunci acolo, pentru că eram, singur în celulă. Dar toate cele spuse despre mine sunt aplicabile literă cu literă lui George Manu, lui Radu Gyr, lui Radu Mironovici, … în sfârşit, tuturor celor care erau acolo.

La capătul acestor patru luni, la sfârşitul iernii, înțelepciunea de partid a socotit să fim scoşi din izolarea cruntă în care ne aflam şi să fim grupați mai mulți în celulă. Am fost introdus în celula numărul trei de la etajul Zărcii. Am fost ultimul care am intrat în această celulă.

În faţa mea apar nişte figuri desfigurate de foame, scheletice, atât de istovite şi de secătuite de substanță, încât prin pielea capului, prin pielea frunții li se vedea sutura oaselor craniene. În special la frunte şi la tâmple se putea bine distinge sutura oaselor. Celula în care am fost introdus era dominată nu de o persoană, pentru că nu m-a impresionat persoana, era dominată de o pereche de ochelari. În întunericul, în semiobscuritatea celulei strălucea o pereche de ochelari. Nu strălucirea lentilelor ciobite le făcea să fie remarcate ci strălucirea privirii din spatele lor. Ulterior mi-am dat seama că nu strălucirea privirii era cea care se reflecta ca dintr-o oglindă, ci strălucirea inteligenței: Inteligența aceasta care strălucea dincolo de lentile, dincolo de orice priviri, era inteligența lui George Manu.

Cel care s-a ridicat să mă îmbrățişeze ca pe ultimul venit a fost doctorul Ilie Niculescu. Doctor nu în medicină ci în ştiințe economice. Tânăr şi el, abia dacă depăşise treizeci – treizeci şi cinci de ani. Avea o figură care îți inspira, îți exprima puritate, sinceritate dar în acelaşi timp fermitate. Mai erau acolo Radu Mironovici, Dan Brătianu, prințul Mavrocordat şi generalul Iacobici şi profesorul George Manu. Toți m-au primit cu toată căldura posibilă şi imaginabilă. Cu atât era mai elocventă această căldură dacă o comparam cu bestialitatea celor care mă introduseseră aici. Eram tânăr, cel mai tânăr dintre ei, dar şi bătrânii s-au simțit datori, în dragoste, să se ridice şi să mă primească. Am ajuns între ei cu timiditatea novicelui, cu timiditatea pe care ți-o inspiră prestanța unor asemenea personalități recunoscute.

Ce era de remarcat în această celulă? Discuțiile de înalt nivel intelectual. Pe mine, care făcusem filologia, m-au impresionat, în special, cunoştințele subtile de limbă engleză ale celor prezenți. Că George Manu era firesc să vorbească perfect englezeşte, având în vedere familia şi educatia pe care o avea, nu mă miră. Că Nicolae Mavrocordat era firesc să vorbească perfect franțuzește şi englezeşte prin educația pe care o primise, dar ca Ilie Niculescu să intre în competiție cu ei prin cunoaşterea perfectă a limbii engleze m-a uimit. Şi am asistat timp de săptămâni la discuții asupra unor nuanțe de expresii şi de intonare, de conținut a unor cuvinte englezeşti, pe care cei prezenți, de şcoli diferite – fie de şcoală Cambridge, fie de şcoală Oxford – şi le disputau.

În această dispută lingvistică – la care eram simplu spectator, neavând cu ce să particip – a excelat George Manu. Alături de cunoştinţele de subtilitaie ale limbii engleze el adăuga o erudiție absolut uimitoare. Nu mă refer la cunoştinţele de ştiinte exacte ci la cunoştinţele de istorie politică, de filosofie, de literatură, din toate domeniile extrăgându-și material informativ pentru demonstrația sa filologică.

Ca nimeni altul mi-a vorbit despre masonerie, despre leninism şi despre primejdia pe care o prezintă pentru noi prezenţa în coasta României a acestui bloc masiv asiatic, Rusia sovietică. Deşi Rusia este considerată ca un teritoriu locuit de popoare slave nu demografia contează ci ideologia. Toată această masă de popoare slave ideologic era satanizată prin educaţia marxistă, ateistă şi criminală care i s-a făcut. De aceea, din acest moment eram înspăimântat de masivitatea acestui bloc din coasta României, care oricând risca să-și rupă băierele şi să se reverse asupra Europei. Fapt asupra căruia ne avertiza George Manu.

– Noi nu vom ieşi de aici, dar tu vei ieşi – îmi spunea mie. Tu vei vedea împlinindu-se ceea ce-ţi spun eu acum. Se vor înstăpânii ruşii tot mai mult peste noi şi aşa cum în trecut Europa a fost răvăşită de invaziile barbare astăzi vom trăi o nouă revărsare, chiar dacă nu cu tancurile, căci războiul a trecut dar va fi o revărsare de comunism şi de ateism venită de la Moscova.

Era un om de înălțime mijlocie… Ce să zic? Un metru şaptezeci-şaptezeci şi cinci. Să spun că era slab ar fi de prisos. Am spus că i se vedeau oasele frontale la limita suturii dintre ele. Parcă vedeam prin piele subţiată a frunții zimţişorii prin care oasele frunții se îmbinau între ele. Odată, când ne-a vorbi despre Dante şi ne tâlcuia strofa de pe frontispiciul Infernului, a intrat un milițian în celulă.

– Ce spui tu, mă, acolo, Ochilă?

Îi ziceau Ochilă profesorului Manu pentru că purta nişte ochelari care nu puteau să nu atragă atenția. Nişte ochelari care fuseseră striviţi, călcați în picioare și acum, cu mâna lui extrem de meticuloasă, extrem de pedantă, cu atâta migală şi-a reparat ochelarii, şi i-a legat în fel şi chip cu sfoară… cu ce sfoară? Cu sfoara scoasă din pături și din cămaşă. Destrămam cămașa, răsuceam firul pe care reuşeam să-l scoatem din cămaşă şi cu acest fir răsucit, el și-a constituit armătura ochelarilor, şi-a legat braţele ochelarilor, şi-a legat rama ochelarilor. La una dintre lentile aţa trebuia să se încrucișeze peste lentilă pentru că altfel cădeau cioburile de lentilă. Oricât de ciobită ar fi fost lentila, prin ea răzbătea strălucirea ochilor săi care corespundea aceleaşi străluciri de pe zâmbetul lui.

Avea nişte buze subtiri mereu cu un surâs pe ele. Parcă aşa se născuse, surâzând. Și acuma în închisoare, când discuta cu anchetatorii, când îi înfrunta pe milițieni, el parcă surâdea. Nu o făcea cu sfidare, nu simula bunătatea şi bunăvoința, amabilitatea, nu, aşa era figura lui, mereu dispusă la surâs.

Vorbind, te privea. Probabil era obişnuit să vorbească cu bărbia în piept şi ne privea peste ochelari. Încât toată strălucirea ochilor se vedea dincolo de ramele ochelarilor, contribuind la imprimarea cuvintelor care le comunica. Cum o fi fost afară? Desigur că era mai corpolent. În închisoare însă nu vă pot descrie slăbiciunea lui diferită de a altora că toți erau scheletici.

Ceea ce îl distingea pe el de ceilalți era febrilitate mâinilor. Pentru că cosea, scria, făcea noduri, desena – unde desena? Pe talpa bocancului, pe perete. Ca să nu ne umple păduchii ni se dăduse D.D.T. Ungea fundul gamelei sau talpa bocancului, cu emulsie de săpun, peste care presăra D.D.T, şi pe acest material didactic, cu un vârf de aşchie făcea o schiță şi ne făcea portretele fiecăruia. Avea o îndemânare în a surprinde esențialul de pe fizionomia fiecăruia. Păcat că aceste schite extraordinare nu s-au putut păstrat. Ar fi vrednice de un muzeu.

Bătea alfabetul Morse. Cu mâinile sale febrile avea o viteză de bătaie uluitoare pe care noi ceilalți nu o puteam realiza. Bătea Morse cu alfabetul de închisoare. Fiecare linie era două bătăi şi fiecare punct era o bătaie. Şi bătea amețitor. Se oprea din când în când din bătăi ca să savureze efectul cadenței în care bătea, se întorcea spre noi şi zâmbea, vrând parcă să spună: a fost bine? Era el însuşi încântat de performanțele pe care le avea ca mânuitor al acestui instrument Morse adaptat la închisoare.

În viața de celulă era deosebit de cald, deosebit de blând, de îngâduitor, de înțelegător cu ignoranța mea, chiar şi a generalului pentru că nici unul dintre noi nu se putea compara cu el în cultură, în inteligență şi în minuția cunoștințelor. Țin minte un moment absolut dramatic când George Manu ne vorbea cu o candoare de adolescent, parcă mărturisind o puritate pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o la vârsta pe care o avea, vorbea atunci despre realitatea minunilor lui Hristos.

– Eu nu vă vorbesc ca teolog, eu vă vorbesc ca om de știință. Şi toate minunile lui Hristos pot fi abordate cu toată rigoarea de ştiință, fără a avea pretenţia că epuizăm misterul. Dar atâta cât este accesibil minții noastre din minunile şi supranaturalul învățăturii lui Hristos avem datoria să-L epuizăm. Şi eu ca intelectual creştin nu pot să nu-mi investesc întreaga capacitate intelectuală în a-L cunoaşte pe Hristos.

Era omul acesta un om sec, searbăd, de știință? Era un fizician care stătea aplecat pe microscop şi pe calcule aritmetice? Desigur că era. Dar pe deasupra era ceea ce nu se bănuia, un credincios.

Era un credincios de o adâncă fervoare, nu bigotă, nu manifestată în gesturi. Nu ne-a povestit niciodată că a participat la vreun pelerinaj, nu ne-a povestit niciodată că a avut vreodată o educaţie spirituală, dar cu firea lui de cercetător şi setos de a cunoaşte, am convingerea, că a parcurs o întreagă literaturi patristică, pentru că nu rareori făcea aluzii sau cita din sfinţii părinți ai Bisericii.

M-am mirat, dar desigur mirarea mea era deplasată. Cum de acest om a acumulat cunoştinte de teologie, pentru că viața lui n-a fost una în teologie, alta în Biserică. A fost una în laborator, a fost în familie, a fost un om de societate. Când a învățat teologie? Când a citit teologie? Pentru noi este de mirare. Pentru el era lucru perfect normal. Pentru că aceasta era forța lui intelectuală de a asimila totul şi de a putea transmite cu fidelitate tot ce a asimilat.

Ştiind că sunt catolic n-a evitat nici sursele catolice şi puțini inşi mi-au vorbit cu atâta competență despre gândirea științifică a Sfântului Thomas d’Aquino:

– Care n-a fost numai un teolog, măi mânzule, a fost un om de ştiință. Toată gândirea lui stă la baza științei de astăzi. Ține minte ce-ți spun: Thomas d’Aquino a avut o gândire perfect științifică, aplicată domeniului teologic.

Bineînteles că citisem și eu până la vremea aceea din literatura spirituală a creştinismului dar nu aş fi putut să fiu în stare să formulez asemenea judecăți şi aprecieri despre o persoană ca cele pe care le făcea George Manu.

Imi amintesc cum ne vorbea despre Dante – era în stare să citeze cânturi întregi din Dante, nu mai puţin din Baudelaire, din Paul ClaudeL din Goethe. Ne reproducea şi interpreta strofa înscrisâ pe frontispiciul intrării în infern: Lasciate ogni speranza, voi che entrate – lăsați orice speranță, voi cei care ați intrat:

– Nu-i adevărat, bătrâne Dante – zicea George Manu – nu lăsăm nici o speranţă afară, intrăm cu speranță în infern, pentru există un Hristos în cer.

Fizicianul vorbea de un Hristos în cer atuncea când intra în infern. Vorbea cu calm, cu convingere, cu vigoare, dar potolit, despre doctrina comunistă, despre urmările comunismului în societatea de mâine a României şi a Europei:

– Vinovat nu este Stalin pentru comunism. Să nu crezi măi – îmi spune mie – să nu-l acuzi pe Stalin, nu el este vinovatul, ci Satana. Pentru că Satana l-a inspirat pe Marx, Satana l-a inspirat pe Lenin şi Satana şi-a manifestat violența prin Stalin, acolo trebuie căutată originea răului, acolo unde s-a produs o revoltă împotriva iubirii lui Dumnezeu, în cer. Deci Arhanghelul Mihail l-a izgonit pe Satana cu flacără de foc pentru că a îndrăznit să fie semeț în faţa măreției lui Dumnezeu. Ține minte ”mânzule” ce-ți spun, că nu vei mai auzi aceste lucruri după ce vei ieşi. Întregii lumi, întregii societăți româneşti îi va fi frică să vorbească despre ceea ce a trăit. Dar tu să ții minte şi să scrii. Tu vei ieşi, noi nu vom ieşi, şi dacă tu nu scrii, să ştii că nu comuniştii ne-au ucis, ci voi ne-ați ucis, care nu spuneţi ce am trăit noi aici.

Am stat vreo şase luni în aceeaşi celulă. Pe lângă rugăciunile pe care le făceam, în comun sau separat, fiecare povestea câte ceva. Desigur că cel mai puţin povesteam eu, în afară de cazul când trebuia să fac eu sfertul de oră de rugăciune în comun, în rest vorbeau ceilalţi care aveau o experienţă bogată de viaţă. Generalul Iacobici umblase prin lume, prinţul Mavrocordat la fel. Radu Mironovici era un om tăcut, nici el nu prea vorbea, în schimb Ilie Niculescu şi George Manu povesteau mult.

George Manu în special ne purta prin toată literatura, prin toată filosofia şi prin toate doctrinele politice. Cel mai mult m-au impresionat pe mine – pentru că mi-era un domeniu mai puţin cunoscut – prelegerile despre primejdia comunistă şi prelegerile lui despre primejdia masoneriei.

Toate aceste prezentări le făcea dintr-o perspectivă creştină. Îl solicitam câteodată să ne vorbească despre subiecte de ştiință.

– Ştiinţă veți putea auzi afară, căci e plină librăria de cărți de ştiință. Despre Hristos nu veţi auzi, despre cum se trăieşte cu Hristos în suferință nu veți auzi afară, pentru că sunt scoase cărțile de această natură. Și veți auzi doar minciunile ce spune partidul despre Hristos şi despre trăirea spirituală.

De aceea el se străduia să ne informeze şi asupra vieții spirituale să ne transmită experiența sa spirituală de om de ştiință. Desigur, credibilitatea de care se bucura George Manu în fața noastră era alta decât cea de care s-ar fi bucurat un teolog, un preot. Pentru că fiecare ar fi putut să fie creditat că face o pledoarie pro domo, că îşi face meseria. George Manu nu-şi făcea meseria vorbind despre Hristos, ci făcea o mărturisire de conştiință.

Ştia că societatea românească nu se va putea salva decât prin credință, nu prin știință:

– Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință.

George Manu a fost una dintre limbile de foc care s-a pogorât în închisoare ca asupra apostolilor şi ne-a vorbit nouă cu limba ştiințifică pentru a înțelege ceea ce nimeni n-ar fi putut înțelege decât în lumina Sfântului Duh.

(Mărturie dată de monseniorul Tertulian Langa monahului Moise în iunie 2006; publicată în volumul George Manu. Monografie, ediție îngrijită de Gheorghe Jijie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 332-340)