Gili Ioanid „avea ceva serafimic în ființa lui”
Aiudul a fost pentru mulți, în anii 1941-1964, o închisoare de grele și lungi suferințe. […] În Celular am întâlnit, în majoritate, oameni de caracter, care puneau mai presus de suferință și umilință curățenia conștiinței lor. Aiudul a fost o adevărată școală de trăire și de rezistență românească. Toată lumea învăța rugăciuni, texte din Noul Testament, poezii făcute acolo în pușcărie, limbi străine și tot ce se putea învăța despre ”bine și frumos”. (…)
Erau printre tineri câțiva, adevărate ”biblioteci ambulante”1, care cunoșteau toate poeziile lui Radu Gyr și ale lui Nichifor Crainic, în afară de textele religioase.
Cine l-a cunoscut, sau a avut fericirea să stea cu Gili Ioanid (Alexandru Virgil Ioanid), poate recunoaște că ceea ce am relatat eu mai sus este adevărat. Gili era o astfel de bibliotecă. Dar nu numai atât. Când îl ascultai vorbind sau recitind texte religioase sau poezii, îți făcea impresia că acest suflet de om are o trăire total deosebită, ce nu aparține nouă, celor mulți. El avea ceva serafimic în ființa lui, care te făcea să te simți mic și te îndemna prin exemplul lui la o trăire asemănătoare.
Îndelunga răbdare, sublima virtute creștină, i-a fost lui Gili atitudine fermă și după închipuita eliberare din 1964. L-am văzut și pe patul suferinței de mucenic al neamului. Și-n ultimele rânduri ce mi le-a trimis, mi-a declarat că știe de ce suferă și ce este împăcat cu soarta lui… ”Am trecut și trec prin încercări grele în privința sănătății, dar mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce îmi dă” – și i-a dat Dumnezeu o cruce grea, pe care a dus-o până la ultima suflare, așa cum numai Mucenicii și Sfinții o duc.
Dumnezeul să-l odihnească cu drepții Lui.
(Nicu Popescu Vorkuta, Crez și adevăr, București 2009, pag. 271-272)
1. Printre aceste ”biblioteci ambulante” s-au număart Relu Stratan, Grigore Caraza și Alexandru Virgil Ioanid. Atanasie Berzescu, trecut și el prin temnița Aiudului, va consemna peste ani că, întrebândul pe marele poet Radu Gyr cum reușește să-și compună poeziile fără creion și hârtie, a primit următorul răspuns: ”Păi, uite cum! Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în faţa ochilor, scriu versurile aşa cum vin ele din inspiraţie. Şi aşa, strofă cu strofă, până termin poezia. Când ies afară, la plimbare, îl iau pe unul dintre voi şi-i spun poezia făcută în cameră. Cel care m-ajută mai mult este Relu Stratan. El este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici. Mai sunt şi alţii care le învaţă, cum este Gili Ioanid. Dacă se întâmplă să moară unul, să rămână altul care să le scoată afară.” (Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din Munții Banatului)