Grigore Caraza – ”decât o zi afară liber în regimul comunist, mai bine în închisoare”

Voi povesti pe scurt viața altui coleg din Aiud, care lucra la Tâmplăria ușoară, tânăr pe atunci ca și mine, Grigore Caraza. S-a născut pe meleagurile descrise de Creangă în amintirile sale. Tânăr învățător la douăzeci de ani, luat de vârtejul vremurilor dureroase pe care le trăia țara după ocupația sovietică, a făcut parte dintr-o organizație anticomunistă înjghebată pe valea Bistriței și Ozanei. (…) În august 1949, organizația în care era Caraza a fost arestată în întregime și anchetată de Securitatea din Piatra Neamț. Caraza a fost condamnat la opt ani muncă silnică. (…)

Caraza a trecut prin Galata, Iași, Văcărești, Jilava și a ajuns la Aiud în perioada exterminării prin foame din 1949-1950. A muncit în fabrică la Aiud, s-a îmbolnăvit de TBC și s-a eliberat și a fost trimis cu delegat la Răchitoasa, ca și preotul Bejan. De aici povestea vieții sale este asemănătoare cu aceea a preotului. A făcut parte din lotul celor unsprezece avându-l șef de lot pe preotul Bejan și drept creatorul lotului pe colonelul Doicaru. Sub aceleași pretexte a fost trimis la tribunalul Constanța care l-a condamnat la douăzeci și trei de ani. Apoi, în lanțuri, a fost expediat la Aiud, în Zarcă, unde, de asemenea, a refuzat reeducarea. În 1964, a fost eliberat din Zarcă și din lanțuri. Odiseea a continuat în martie 1970, când a fost doar trei luni anchetat, a fost condamnat la zece ani de Tribunalul militar din Iași în deplasare la Piatra Neamț. A fost acuzat că, fiind elev la liceul seral la biologie, a vorbit de existența lui Dumnezeu în concepția unor filozofi ca Descartes și Kant. Caraza a luat din nou drumul prizonierului în țara sa și din nou a ajuns la Aiud și din nou la Zarcă, în iunie 1970. Înainte de eliberarea sa a declarat că va refuza să părăsească închisoarea.

Această declarație a atras atenția conducerii MAI care știa că se mai întâmplase un asemenea caz în istoria Aiudului, în august 1964, când un legionar închis de mulți ani a refuzat să părăsească închisoarea, declarând temnicerilor și lui Crăciun că ”decât o zi afară liber în regim comunist, mai bine în închisoare, fiind același lucru”. El a fost scos cu forța din celulă, cu forța îmbrăcat de gardieni și tot cu forța eliberat din închisoare.

De aceea MAI a luat în serios declarația și a trimis o comisie în frunte cu generalul Vasile Ioan care l-a anchetat personal asupra cauzelor refuzului său dar mai ales curios să vadă cum arată un astfel de om. Caraza i-a explicat condițiile ce-l așteaptă ca om liber.

În 1977, la eliberare, a fost scos din Aiud cu forța de gardienii închisorii. (…) S-a comunicat Securității Piatra Neamț alternativa pe care a ales-o, adică ori pașaport să se autoexileze în lumea liberă, ori își va da foc în fața hotelului ”Ceahlăul” din Piatra Neamț, care era plin de turiști străini. A primit pașaport imediat și acum trăiește departe de țară, în New York, SUA, și mă bucur de prietenia lui.

În fața acestor oameni cu ani numeroși de viață lăsați în închisori, în fața acestor atitudini dârze și neoscilante, în fața unor vieți jertfite, eu cu numai treisprezece ani și jumătate mă simt mic. Nu fiecare om vede drumul său ca o rezistență permanentă care duce uneori la situația de martir, ca rezultat a unei astfel de atitudini exemplare. (…)

Grigore Caraza, refuzând să părăsească închisoarea și șansa unei libertăți nelibere, ne obligă să regândim o ecuație vitală, mai ales azi: cât de liber este în mentalitatea și opțiunile sale individuale și istorice poporul român?

(Aurel Sergiu Marinescu – Prizoner în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1998, pp. 285-287)