Grigore Caraza, model de luptător anticomunist

La 1 februarie 2017 Grigore Caraza ar fi avut 88 de ani. O vârstă pe care mulţi dintre foştii colegi de temniţă cu multă suferinţă îndurată au prins-o, precum părintele Iustin Pîrvu, părintele Filaret Gămălău sau părintele Nicolae Grebenea pe care Dumnezeu l-a dăruit îndelungat în zile, 102 ani. Aşadar, pe 1 februarie 1929, în familia gospodarilor munteni, Ioana şi Vasile Caraza din Poiană Teiului, se năştea Grigore, al cincilea din cei şase copii ai acestora. Grigore face şcoala primară la Poiana Teiului şi apoi Școala Normală la Piatra Neamţ.

În 1948, învăţătorul inspector Ioan Olaru de la Borca, îl numeşte director al Şcolii Primare Călugăreni, comună Poiana Teiului. Începuse perioada de stăpânire sovietică în România şi învăţătorul Caraza s-a angajat în lupta împotriva regimului comunist aservit sovieticilor. Împreună cu studentul Valentin (Puiu) Blăgescu şi cu Pamfil Sălăgeanu înfiinţează organizaţia anticomunistă Frăţia de Arme. Şi fratele lui Grigore, Gheorghe (Gelu), avusese activitate în cadrul Frăţiilor de Cruce. Este arestat pe 31.08.1949. Cineva îl trădase, probabil Pamfil. Era la cosit cu tatăl său în livada din satul Roseni, iar o vecină îl anunţa pe Grigore că Securitatea îl aşteaptă acasă. A coborât acasă, lângă Piatra Teiului. În mina avea un topor. În casă l-a găsit pe securistul Asofiei, care-i atrage atenţia să lase toporul jos şi că este arestat. Este dus la Securitatea din Ceahlău, iar mai apoi la cea din Piatra Neamţ. După cercetările de la Piatra, unde este bătut de Ruscior Modest, e trimis sub stare de arest la închisoarea de la Galata, Iaşi. Securitatea de la Piatra a scris pe dosarul care l-a însoţit pe Grigore Caraza la Galata şi mai departe, cu cerneală roşie şi cu litere majuscule: „deţinut periculos“. De la Galata ajunge şi în alte temniţe comuniste, Jilava, Văcăreşti, Târgu Ocna, Constantă, Bacău, Aiud. În acesta din urmă a suferit 18 ani de zile, din care în „Zarcă“ 8 ani. Tinereţea şi-a petrecut-o în temniţă de la Aiud. Avea să stea încarcerat 18 ani la care se adaugă 2 ani de domiciliu obligatoriu. După ce a ieşit din închisoare şi-a studiat la CNSAS cele 22 de dosare cu peste 8.000 de file, unde a găsit însemnări care l-au cutremurat. Închisorile Galata şi Aiud, cu reeducările cele mai grele, au fost cele mai dureroase momente ale închisorilor sale.

Mii de versuri învăţate în temniţă

La Aiud a suferit împreună cu Petre Tutea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Prinţul Ghika, Dumitru Bejan, părintele Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu, părintele Mihai Lungeanu, Mirică Traian din „Trei Scaune“, ing. Dumitru Cristea. Îşi amintea de mari personalităţi care l-au primit în cercul lor. „Când eram afară la plimbare ne învârteam într-un cerc şi gardianul ne pândea. Dar având în vedere că cele trei persoane despre care vorbesc acum, Nichifor Crainic, pe care eu l-am numit Ceahlăul sau Olimpul neamului românesc, Radu Gyr, care a salvat foarte multe vieţi cu poeziile lui şi cu tot ce a făcut şi Petrovici, filosof şi autorul manualelor mele de filosofie pe care le-a făcut printre altele. Aceştia erau trei oameni cu totul deosebiţi şi care m-au primit în cercul lor şi de fiecare dată când voiau să facă cunoscută o nouă operă, o poezie, mă puneau să stau în fată. Şi eu ascultam. Şi mi-o spunea o dată, de două ori, după aceea zic «gata, ştiu». Cică «treci în spate, o ştii şi poate ai să poţi să o spui». Am memorat mii de versuri, am ieşit ultima dată cu ele afară şi aşa cum mi s-a cerut de către aceşti oameni, cică «tu nu vei muri nicicum. Scoate aceste versuri în primul rând pentru cultura, pentru literatura neamului românesc, în al doilea rând pentru tine dacă le vei putea scoate şi în al treilea rând pentru noi. Du-te, vei ieşi sigur afară, că ai toate posibilităţile, fiind şi tânăr şi foarte îndrăzneţ, foarte perseverent în hotărârile pe care ţi le-ai luat»“. După o perioadă de suferinţa la Aiud, a stat în domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, în Bărăgan, acolo unde l-a vizitat şi tatăl său. Acesta, în timpul vorbitorului îi mărturiseşte: „Grigore, foştii tăi elevi de la şcoala din Călugăreni mă întreabă mereu, când vine Domnul?“. Părintele Bejan, fost deţinut politic şi la Răchitoasa, în lucrarea să „Satul blestemat“ face următoarea menţiune: „Grigore era înalt, slab, nemâncat iar vântul zbura prin plămânii lui“. Prima perioadă de detenţie este cuprinsă între 31.08.1949 şi 1964. Între 1964 şi 1970 a fost liber şi a lucrat la Piatra Neamţ, la fabrica de lapte. De aici, este arestat din nou în anul 1970 şi va ieşi de după gratii în 1977. După gratii au fost şi zile când primea 35 de linguri de apă pe zi; a stat 65 de zile la izolare, 40 de zile a făcut greva foamei şi 156 de zile a suferit în lanţuri.

Lupta a continuat în SUA

Într-o noapte, în celula morţii, a visat că muntele Ceahlău era din mămăligă. Şi el mânca cu poftă, plecând de la poale, dar nu putea nicidecum, cu tot chinul, să ajungă la Toacă şi Panaghia. Când s-a trezit din vis, cârpa de sub cap era udă de salivă care i-a curs din gură. A fost eliberat în iulie 1977. În total, a fost condamnat la 41 de ani de temniţă grea şi tot atâţia ani de interzicere a drepturilor civile. Când a fost eliberat, pe plicul care l-a trimis închisoarea Aiud către Securitatea din Piatra Neamţ, printre alte lucruri se menţiona: „Se eliberează deţinutul Caraza V. Grigore, «nereeducat şi ireeducabil». După ani şi ani de ani de suferinţă în temniţele comuniste, a reuşit să plece în exil în Statele Unite. Acolo a fost port-drapelul tututror românilor şi a luptat pentru libertatea şi drepturile lor în întruniri ale acestora, la posturile de radio americane, în presă, în Senatul american. A dat foc la steagul URSS la o manifestaţie din centrul Washington-ului, în 1986 şi a primit cetăţenie americană. S-a căsătorit în Las Vegas, Nevada, cu profesoara Rodica născută Popescu în Hangu. Pe 22.08.2006 este invitat la Casa Albă de doamna Hillary Clinton, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. În SUA a locuit între 1979-2001. Timp de 21 de ani, cât a stat în UŞĂ, a lucrat la o firmă a unor asiatici, unde a fost apreciat. În Senatul american a depus documente în numele tuturor românilor, cerând drepturi pentru ei. Lucia Hossu-Longin a mers personal în America şi a filmat pentru serialul „Memorialul Durerii“, prezentându-l pe Grigore Caraza. În martie 2008, un alt realizator, CristianTabără, de la PRO TV, a făcut un documentar despre fostul deţinut. A devenit cetăţean de onoare al comunei Poiana Teiului şi al municipiului Piatra Neamţ, preşedinte de onoare al Fundaţiei Ştefan cel Mare şi Sfânt. A dus două troiţe sculptate în Ardeal, în localitatea Kania (la 7 km de cimitirul din Ţiganca – Basarabia), împreună Adrian Alui Gheorghe şi Florin Săsărman, la Hagi Kurda – în Bugeag – Basarabia, la Orhei, Nicolaeuka şi la Cahul, împreună cu Nicolae Popa din Los Angeles. Am avut onoarea de a-l însoţi pe domnul Caraza în mai multe excursii, să zicem tematice, în care a dorit să-şi întâlnească foşti colegi de temniţă, dar încercând să-şi revadă şi foştii temniceri.

„Era iute de mânie, se supăra repede, dar îi trecea. Ştiai însă că te poţi baza pe el, că nici mort nu te va trăda“

Undeva, într-un sat pe Valea Bistriţei, aflase că locuieşte unul dintre torţionarii tinereţii sale şi a vrut să-l întâlnească. Să-i zică vreo două, cel puţin! Mi-a cerut să stau cu maşina pornită în drum şi el intrat cu profesorul Dorel Rusu într-o curte lungă. Îl aşteptăm cu teamă, ştiindu-l iute de vorbă şi de mânie. S-a întors după vreo zece minute să ia una dintre cărţile sale pe care să o ofere cu dedicaţie. „Cui?», am întrebat. „Securistului?!“. Nu, ci soţiei acestuia, o doamnă care a reuşit să îi înmoaie sufletul cătrănit. Sosind la Hasca, i-a povestit părintelui Iustin ce a păţit şi acesta i-a zis: „Mai iartă şi tu, Grigore, vezi că poţi!“. Grigore Caraza i-a răspuns: „Iartă matale, părinte, că poţi! Eu nu!“. „Grigore, vezi tu, ai o cruce de dus!“. „Ştii ceva, părinte, du-o matale, că poţi, eu nu mai pot!“. Dar, a dus-o în continuare şi a iertat încă destule. L-am însoţit şi la Aiud, la memorialul ce se ţine în fiecare septembrie lângă monumentul ridicat lângă Ripa Robilor, locul unde erau aruncate osemintele celor morţi în închisoare. Acolo unde părintele Iustin ridicase o bisericuţă pentru un schit în memoria celor mulţi decedaţi în una dintre cele mai crunte temniţe comuniste. Tot drumul a cântat şi a recitat poezii. Încă mai ştia în întregime „Balada codrului fără haiduc“ a lui Radu Gyr, un poem de 184 de strofe închinat lui Iancu Jianu. A ieşit din închisoare cu 12.000 de versuri memorate şi mai uitase dintre ele. Încerca cu orice prilej să le împărtăşească şi celorlalţi. Păcat că nu s-a găsit cineva care să transcrie toate poeziile ştiute de el, învăţate de la poeţii temniţelor comuniste, Gyr, Ciurunga, Bacu, Crainic şi de la încă mulţi alţii, unele dintre ele nefiind de nimeni scrise. A cântat şi la Aiud cântece vechi patriotice şi bătrânii împovăraţi de ani şi suferinţe parcă prinseseră măreţie de voievozi musatini. Îi erau alături părintele Paulin, părintele Lungianu, părintele Săbău, Neculai Popa şi încă mulţi alţii ce-au venit cu colaci, panacidă şi vin să-şi plângă tovarăşii care n-au mai apucat să se mai bucure de cerul larg al libertăţii. L-am întrebat despre părintele Lungianu, care a mers odată cu noi la Aiud. Mi-a răspuns că a fost printre cei 50 de oameni din 7.000 de deţinuţi care au refuzat reeducarea. „Noi ăştia care n-am acceptat reeducarea am fost adunaţi cu toţii lângă Zarcă şi atunci ne-am văzut care cum suntem. Când ne-am aşezat pe coloane am simţit un ghiont în spate. Era Mihai Lungianu. „Am ştiut că te găsesc aici“, mi-a zis. „Să ştii că şi eu ştiam“, am răspuns eu cu mare bucurie. Pe vremea aceea, Caraza era certat cu Neculai Popă, fostul său coleg de temniţă, şi el nemţean, din Dragomireşti. I-am luat acestuia un interviu cu fereală, să nu mă vadă moş Grigore. L-am întrebat pe Neculai Popa cum era în acele vremuri de la Aiud Grigore Caraza. „Era ca şi acum, veni răspunsul, era iute de mânie, se supăra repede, dar îi trecea. Ştiai însă că te poţi baza pe el, că nici mort nu te va trăda. Aşa sunt oamenii ăştia din munţii Neamţului şi eram mândru că eram nemţean ca şi el“.

„Pentru mine, România înseamnă frumuseţea şi gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie şi civilizaţie“

L-am însoţit şi la Chiril, la părintele Filaret Gămălău, un alt îndârjit luptător anticomunist, dar pe care l-am aflat fără puterea de-a mai povesti, de a mai împărtăşi dintr-o experientă de viaţă bogată în suferinţa şi durere. Am fost redactorul unei cărţi dedicate lui Grigore Caraza de profesorul Dorel Rusu şi am aflat multe. De asemenea, am sprijinit şi publicarea cărţii „Steaua blestemată“ a aceluiaşi autor, Grigore Caraza fiind din nou unul dintre protagonişti. Cartea sa „Aiud însângerat“ este una de căpătâi pentru românii care gândesc româneşte şi le recomandăm spre citire. Am folosit pentru acest articol date din aceste cărţi, dar şi din înregistrările realizate cu Grigore Caraza. Dorel Rusu a ales ca motto pentru prima sa carte vorbele lui Grigore Caraza spuse în februarie 2009, de ziua să, lângă Piatra Teiului, unde cândva fusese casă părinţilor săi. „Pentru mine, România înseamnă frumuseţea şi gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie şi civilizaţie, înseamnă munţii şi codrii nesfârşiţi de brad, văile şi dealurile, bisericile şi mănăstirile, înseamnă mormintele străbunilor noştri, înseamnă păsările care cântă pe ram, tot ce este bun, nu străinii veniţi peste noi pentru a ne jefui şi înrobi. (…) Nicăieri în lume cerul nu este mai senin, mai ales noaptea, mereu plin de stele, ca la mine la Poiana Teiului. Acum, octogenar fiind, privesc cu mândrie pădurea verde de brazi din jurul meu, Piatra Teiului – o adevărată doamnă a munţilor, ascult freamătul apei Bistriţei. Steaua mea a umblat prin multe închisori comuniste şi prin destule ţări ale lumii dar, sufletul meu a rămas tot în satul copilăriei mele – Poiana Teiului, unul dintre cele mai frumoase din lume“. Despre Grigore Caraza zicem acum că a fost. Un bărbat tare, verde, aşa precum brazii din codrii de deasupra satului său de lângă Piatra Teiului. Un om care a crezut cu tărie în nişte idealuri pe care tumultul unei vieţi prea agitate ne fac să le privim, în cel mai bun caz, cu indulgentă. Viaţa, credinţa şi lupta să au fost profunde şi de aceea trebuie să ne aducem obolul nostru de neuitare, să le facem cunoscute, mai ales în rândul celor tineri, care astfel poate vor înţelege cât de mult rău pot face oamenii unor semeni de-ai lor.

(Ion Asavei și Daniel Dieaconu – Monitorul de Neamț, ediția electronică din 01 februarie 2017 | danieldieaconu.blogspot.com)