Arhimandritul Haralambie Vasilachi îşi dobândise iubirea tuturor prin puritatea vieţii şi gândurilor sale, pe care le prezenta ca pe o euharistie transformată în revărsarea de lumină spirituală, aşa precum o parte din ele le şi prezentase în cartea sa de curând tipărită, pe care o şi intitulase în chip cu totul remarcabil „Altarul spiritualităţii româneşti”, în care prezintă pâinea vieţii în Cuvântul vieţii. […]
Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie [Vasilache] aşteaptă moartea1. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, câte puţin. Monah ce se afla, întâmpina sfârşitul cu seninătate dar nu fără griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de râs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească.
Născut într-o familie de credincioşi din Roşieştii Fălciului, alături de fratele său Vasile, Haralambie Vasilache a urmat studiile de teologie, ajungând unul dintre cei mai iubiţi slujitori şi predicatori din Moldova.
