Iad

Trecând prin şapte nopţi fără de vad,

Cu Îngerul m-am pogorât la Iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de smoală –

O veşnicie netedă şi goală…

 

Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin

Ca boabele de struguri în ciorchin.

 

Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială –

O mucedă, cumplită lâncezeală,

 

Că nu se mişcă-n veci nimic din loc,

Nici flacără de dor, nici gând de foc.

 

Că-n aerul pătruns de făr’ de lege

Nu poate val de cântec să se-nchege

 

Şi-n cuget pângărit şi necurat

Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.

 

O piatră-ncremenită-n nemişcare

Puteri să dea viaţă nouă n-are.

 

În noaptea fără margini totu-i şters,

Coloare, formă, armonie, vers.

 

Din goluri, care fără fund se cască,

Nu poate frumuseţea să se nască;

 

În duhurile oarbe de păcat

Nu străluceşte chipu-i luminat.

 

Cu Îngerul treceam prin Iad în pripă,

Vedeam durerea care nu mai ţipă.

 

Pe-ntinsul înfiorător de mut

Se ţes zăbranice de chin tăcut.

 

Stau osândiţii-n cruntă neclintire,

Cu trupu-nveşnicit în zvârcolire,

 

Cu rânjetu-mpietrit pe faţa lor,

Cu răni, ce-i ard adânc, dar nu-i mai dor.

 

Se-nchiagă-n jar, ca gheţurile-n râuri,

Şerpi otrăviţi de pofte şi desfrâuri.

 

Petrec în sânul Marei Urâciuni

Mulţime nemişcată de nebuni.

 

Pe toţi i-a şters din Cărţile Vieţii.

Păcatul împotriva Frumuseţii.