Ieromonahul Emilian Gâțu, martir pentru Hristos în perioada regimului comunist

S-a născut într-o familie în care mai mulţi îmbrăţişaseră, de-a lungul timpului, haina monahală. Intrat la vârsta de la 12 ani în mănăstire, a vieţuit în mai multe mănăstiri din Moldova şi Transilvania. La 15 mai 1946, a fost supus ispitirilor canonice la mănăstirea Polovragi de către stareţul Veniamin Nicolae, care solicita Consiliului duhovnicesc al mănăstirii Polovragi (ieromonah Casian Sandu, ieromonah Ieronim Anasa şi ieromonah Tit Moldovan) să-i dea posibilitatea să devină diacon.

Marele eclesiarh, protosinghelul Dionisie Popescu, îl propune ca diacon la 5 decembrie 1949, iar la 6 decembrie este tuns monah, pentru ca la 1 decembrie 1950 să fie hirotonit ierodiacon de mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin. La 28 mai 1953, acelaşi mitropolit îl hirotoniseşte ieromonah. Hirotesia ca duhovnic are loc la biserica Mănăstirii Polovragi, fiind săvârşită de mitropolitul Firmilian, la 21 august 1955, când i se acordă şi rangul de singhel1.

Conform mărturiilor contemporane, ale arhivelor mănăstirii Polovragi şi ale Mitropoliei Olteniei, singhelul Emilian Gâţu a dus o viaţă îmbunătăţită, cu multe rugăciuni şi cu o trăire ascetică deosebită. Astfel, prin anii 1952-1953, în timpul postului Paştelui a încercat să nu mănânce nimic aproape o lună de zile, dar văzând că îşi riscă viaţa, fapt care l-ar fi dus la păcat condamnat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, a renunţat la post, dar nu a consumat niciodată came sau peşte în tot timpul vieţuirii sale pământene. Era un băiat înalt, cu vorbă blândă, care a impresionat cinul monahal prin faptul că, a fost singurul care, la Mănăstirea Tismana, a luat o cruce în spate şi o candelă şi a urcat muntele pe o firidă, ca un adevărat alpinist, dar fără mijloace de protecţie, şi le-a pus în peştera unde a stat Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana. De asemenea, se îngrijea ca pe perioada posturilor, dar şi în alte zile de sărbătoare, în peştera Cuviosului Nicodim să fie mereu o candelă aprinsă2.

Deoarece nu-şi văzuse familia din 1942, aşa cum arăta într-o cerere a sa, mai ales că părinţii săi erau bătrâni neputincioşi şi bolnavi, în cursul anului 1957 a reuşit să-şi viziteze familia din Bucovina de Nord. La întoarcere, în martie 1958, la mănăstirea Polovragi se desfăşura o anchetă dură a Securităţii, în urma unor acuzaţii, cum că ar fi găzduit pe colonelul Iulian Popovici, care fusese comandant de jandarmi în Transnistria în timpul celui de-al doilea Război Mondial, acuzat de asasinarea a mii de evrei, condamnat la moarte, şi care se sustrăgea arestării, stând în păduri şi munţi sau fiind ascuns în locuinţele diverşilor cetăţeni din satele din împrejurimi. Anchetele au început în prima săptămână a Postului Mare şi s-au încheiat după Săptămâna Luminată. Veniamin Nicolae şi Tit Moldovan, vieţuitori ai mănăstirii, erau anchetaţi şi bătuţi, zi şi noapte, de Securitate ca să recunoască unde „au ascuns” armele şi aurul şi pentru că au avut legături cu colonelul Iulian Popovici, deoarece din milă creştină îi mai dăduseră câte un ceai fierbinte în timp de iarnă. Pentru a nu fi auzite strigătele părinţilor călugări din sat, în timpul bătăilor crunte, care se remarcau prin electrocutarea acestora, prin faptul că degetele le erau strivite la uşă, iar beţele cu care erau bătuţi aveau spini pe ele, echipele de securişti de la Târgu Jiu şi Craiova porneau motoarele a 4 maşini.

Singhelul Emilian Gâţu a căutat martirajul, căci, deşi a fost sfătuit de mai mulţi cunoscuţi să nu se ducă la mănăstire, n-a acceptat ca ceilalţi confraţi ai săi să sufere nevinovaţi. De precizat că avea la picioare un ulcer varicos care îi provocase numeroase răni, pe care le trata cu tinctură de iod. La mănăstire, unde s-a prezentat cu curaj în faţa colonelului Toma Popescu, chiar din primul moment, a fost maltratat de către acesta şi apoi dat pe mâna securiştilor din raionul Novaci care dirijau anchetele. Cel mai crunt bătea un oarecare Boţea, ofiţer de securitate şi mai ales comandantul securităţii Târgu Jiu, numit Sechei, care îl bătea pe călugăr până leşina, într-o cameră din mănăstire, pentru a da numele „conspiratorilor”. Ca să-l scoată din leşin arunca apă rece şi continua maltratarea, încât la sfârşitul anchetelor toţi părinţii călugări nu se mai puteau ţine pe picioare şi nu mai puteau vorbi.

Un episod este demn de remarcat: cum fiecare călugăr era păzit de către un soldat din Securitate; în cazul părintelui nostru, securistul, impresionat de puritatea sfinţiei sale, a acceptat să-i permită să stea în genunchi pentru a se ruga. Fiind descoperit de locotenentul Sechei, soldatul a primit 15 zile arest sever.

Din mărturiile unor ţărani din Polovragi care au fost anchetaţi ca martori, rezultă că singhelul Emilian avea o faţă luminoasă, ce amintea de martirii de la începuturile creştinismului, căci acesta se ruga pentru sufletele anchetatorilor şi cerea să se întoarcă la adevăr şi credinţă. Spre exemplu, părintele Emilian s-a rugat să fie iertate păcatele locotenentului de securitate Sechei, care desfăcuse Sfântul Altar cu ranga şi băgase mâna unde este locul pecetluit, spurcând biserica şi obligând ca mai târziu să fie resfinţită de Mitropolitul Olteniei, Firmilian. în timpul torturilor, părintele Emilian avea cămaşa numai sânge şi de multe ori nu mai putea nici mânca.

După finalizarea anchetei, la Tribunalul Militar din Craiova s-a desfăşurat un proces în care erau implicate 33 de persoane în frunte cu stareţa Tatiana Răduleţ de la Mănăstirea Tismana, stareţul Veniamin Nicolae de la Polovragi, protosinghelul Tit Moldovan şi colonelul Iulian Popovici. Procesul avea menirea să justifice decretul care va urma şi care n-a fost niciodată înscris în „Buletinul Oficial”, care a dus la alungarea din mănăstiri a numeroşi călugări şi la desfiinţarea unor mănăstiri, pentru ca în faţa opiniei publice internaţionale să pară că sfintele mănăstiri sunt locuri de taină pentru legionari şi criminali de război, unde se complotează împotriva regimului comunist. Paralel, s-a urmărit compromiterea morală a monahilor şi monahiilor care erau acuzaţi de furt, înşelăciune şi alte fapte pedepsite de Codul Penal, pentru a fi folosite ca exemple în educarea ateistă a tineretului, care trebuia să vadă în mănăstiri şi slujitorii săi persoane imorale, demne de tot dispreţul. Spre exemplu, stareţa Tatiana Răduleţ de la Mănăstirea Tismana, de durere pentru că fusese acuzată, prin înscenări ordinare că ar fi furat, după ce a fost eliberată, a rămas până la moarte cu grave tulburări de ordin psihic.

Părintele Emilian Gâţu, împreună cu Veniamin Nicolae, Tit Moldovan şi mulţi alţii, după pronunţarea sentinţei, au ajuns în Balta Brăilei. Aici Pr. Emilian Gâţu a decedat în toamna anului 19613. El a fost foarte cunoscut de mulţi supravieţuitori pentru felul cum şi-a continuat misia de apărare a credinţei strămoşeşti.

(Toma Rădulescu, Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2007, pp. 275-277)


1. AMO, dosar 100 m, Ieromonah Gâţu Emilian, f. nepag.

2. Conform mărturiilor orale ale arhimandritului Inochentie Porumbelu, pe atunci fratele Ion, de la Mănăstirea Polovragi.

3. În The Imprisoned Church, p. 182, se susţine că numele de botez al părintelui nostru era „Nicolae”, la fel ca în Preoţi ortodocşi, p. 126.

Visited 3 times, 1 visit(s) today