Ieromonahul Pimen Bărbieru – ”nebunul” cel blând al lui Hristos

În anul 1955, penitenciarul aşa-zis „sanatoriu pentru tebecişti” Târgu-Ocna a avut privilegiul de a-l adăposti după gratiile sale pe celebrul ieromonah Pimen Bărbieru, stareţ al schitului din comuna Cetăţeni, condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru a fi luat jurământul de jertfă al luptătorilor Colonelului Arsenescu şi de a-i fi ascuns uneori. Sosise cu un grup mare de bolnavi în ultimul stadiu […].

Când a sosit, părintele Pimen cântărea în jur de 40 de kilograme, trecuse de câteva hemoptizii, abia se putea hrăni. Fire comunicativă, blând, cu o conversaţie vie, plin de încredere în viitor, ajuta cu buna sa dispoziţie doctorului M.A.I. Aurelian Narcea, care l-a pus pe picioare şi i-a oprit evoluţia maladiei. Medicul Narcea, ajungând prea remarcat de colegii şi superiorii săi de la Securitate, şi-a dat ulterior demisia, de teama de a nu fi arestat la rândul lui, şi a funcţionat la preventoriul de lângă Breaza.

Stareţul Pimen – frate cu stareţul dintr-un timp al Mănăstirii Cernica – a jucat un joc periculos la Târgu-Ocna, că vorbim despre spiritul hazos al unora dintre clerici. Într-o zi, a ieşit la raport şi i-a cerut plutonierului Hârţan să-i aducă puţin petrol. Gradatul a rămas năuc. L-a întrebat la ce-i trebuia.

„O să iau nişte paie dintr-o saltea, o să fac mănunchiuri în cele patru colţuri ale celulei, le stropesc cu gaz şi le dau foc.”

– „De ce?” – insistă celălalt.

„Să alung diavolii care bântuiesc pe aici!” – izbucni serios călugărul, abia stăpânindu-şi chicotul, căci se uita ţintă în ochii subofiţerului şi era limpede pentru toţi cei de faţă că dracul acela era.

„Eşti nebun! Vrei să dai foc la puşcărie şi să mă bagi pe mine la apă!” – i-a întors-o.

Dacă nu „la apă”, în focul Gheenii cu siguranţă era în intenţia Prea Cuviosului!

După ce-l ameninţă cu „izolarea”, plutonierul ieşi. „Ce vă veni să faceţi gluma asta?” – l-a iscodit domnul Vasile Cristea. „Dacă vă pedepsea? Uite că v-a insultat. V-a zis că sunteţi nebun.” – „Nebun trebuie să mă creadă. Dacă mă socotesc sănătos şi mă prind că mă rog şi mă-nchin, mă vâră la „neagra”; pe când pe nebun îl lasă să facă multe, că tot îi lipseşte o doagă.”

În acelaşi scop, când erau scoşi deţinuţii în ţarc, la plimbare, părintele Pimen se oprea pe neaşteptate şi aşa începea să se uite la cer că toţi miliţienii-şi ridicau fruntea, să vadă şi ei ce-i atrăgea lui atenţia. Nedând cu ochii de nimica, reveneau cu privirile asupra lui şi, nedumeriţi: „Ce te uiţi, bă, banditule?”

– „Aştept să se pogoare îngerii, să-i alunge pe draci”, răspundea el, străpungând cu căutăturile pe ucigă-i toaca deghizaţi în uniformele din faţa sa.

Cu astfel de tertipuri şi cu ajutorul lui Dumnezeu, părintele Pimen s-a eliberat în cele din urmă.

(Mihai Rădulescu, Duhovnicii ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comunismului, cap. 11)