Îl iubeam pe Sergiu Mandinescu pentru puritatea lui şi pentru sinceritatea sentimentelor

Prin morse s-au aflat multe din tainele Piteştiului. Le-am povestit celor mai apropiaţi, că am fost anchetat în legătură cu preotul de la mine din sat, care ar fi fost legionar. N-am ştiut asta şi n-aveam cum să le-o confirm… Timpul trecea greu, trebuia găsită o preocupare. Incitarea la organizare sau reorganizare ar fi fost o prostie. Bănuiam că în cameră mai sunt şi alţi oameni ai lui Ţurcanu şi încercam să-i identific după atitudine. Erau mai îndrăzneţi, aveau mai multă iniţiativă, erau mai degajaţi şi mai puţin timoraţi. Mi-am zis că nu trebuie să fiu şi eu o „pisică cu clopoţei”.

M-am apropiat, din reală simpatie şi cu un efect terapeutic, de Sergiu Mandinescu. Era slab fizic, dar sclipitor de inteligent şi avea o ironie fină, uneori caustică. Nu, nu-l puteam ispiti cu nimic¹. Nici nu era cazul. Sergiu, căruia îi spuneam „Serghei Esenin” pentru poeziile sale deosebit de valoroase, se izolase printre muzele sale şi, de câte ori desăvârşea o poezie, ne-o spunea, iar noi o scriam pe săpun şi o învăţam. Aşa a apărut „Simfonia culorilor”, şapte sonete de curcubeu, unul mai reuşit decât altul; tot aici a ţâşnit, ca o durere, amarul „Suflet valah”. Îmi venea să urlu şi să le spun: „Sunt un laş, am fost trimis între voi ca să vă spionez!”… Ar fi fost o ieşire mântuitoare pentru mine, dar inutilă. Instinctul de conservare mă paraliza! Îl iubeam pe Sergiu Mandinescu pentru puritatea lui şi pentru sinceritatea sentimentelor. Presimţeam că „ochii şi urechile” lui Ţurcanu vor relata această înfrăţire. Doamne, de nu m-ar pune să-l lovesc! Nu, Brânzei Emilian nu putea fi un turnător. Îl cunoşteam bine, fusesem în acelaşi lot. De ce se agita totuşi, atâta? L-a capacitat pe Pop Romulus, clujean cu multă putere de dăruire, deşi tare vlăguit, să coordoneze un curs practic de limba germană. Era un bun cunoscător al limbii germane şi un disciplinat pedagog. Cuvintele, traducerile, retroversiunile însăilate pe plăcuţe date cu săpun erau atent controlate şi orice greşeală era minuţios analizată şi de aşa manieră combătută, că a doua oară nu mai puteai greşi. I-am păstrat o deosebită stimă şi o sinceră gratitudine. Şi a venit şi ziua exploziei! Ţurcanu şi ai săi au erupt în cameră paralizând pe toată lumea. I-au separat pe „bandiţi” de reeducaţi şi tare m-am bucurat că m-a lăsat între „bandiţi”. Cu atâta bucurie mă învăluiau ochii lui Mandinescu!! Şi a fost ceva teribil, ca în năvălirea barbarilor. O descriere mai potrivită decât cea din poezia „Amin” a lui Sergiu Mandinescu nu se poate face:

Ah! Amintirea asta ca pe roată mă frânge:
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge
Plata atâtor ş’atâtor păcate…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de satanică a fost urgia,
Că mulţi dintre noi în noaptea aceea şi-au pierdut minţile,
Iar alţii şi-au pierdut veşnicia.

Când m-au scos din cameră, am răsuflat uşurat. Am rămas cu amintirea lui Sergiu nealterată şi cred că şi el nu m-a judecat prea aspru. Tare aş mai fi voit să-l reîntâlnesc în libertate. Din păcate, nu l-am mai revăzut.

(Mărturia lui Octavian Tomuța – Memorialul Ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Pitești, Gherla, ediția a II-a, Editura Vremea, București, 2012, pp. 757-758)

1. Octavian Tomuța era la data aceea proaspăt trecut reeducare, fiind trimis ”sub acoperire” de Țurcanu cu scopul de a obține informații.