Ilie Niculescu – un om de o mare finețe și delicatețe sufletească
Într-o zi am fost scos din secție, cu bagajul, și dus în celular. M-am pomenit la un loc cu doi bărbați. De unul auzisem, Ilie Niculescu, docto rîn Științe Economice, fost comandant al Corpului Răzleți, care făcea pușcărie, zi la zi, de douăzeci și doi de ani! Celălalt era un prieten al lui, tot economist, un tip cam pătrat, exoftalmic, cu un zâmbet parșiv. Prin contrast, Niculescu era un om de o mare finețe și delicatețe sufletească, manierat, elegant îngesturi și vocabular.
S-a grăbit să-mi mărturisească, frângându-și mâinile, că din cauza lui sunt eu mutat în celular, că la cererea lui mă găseameu acum la regim „de pedeapsă”. Ilie Niculescu era unul dintre puținii șefi legionari care nu aderaseră la reeducare. Avea prea mulți ani de pușcărie spre a mai aștepta libertatea și era prea cinstit sufletește spre a face acte de oportunism.
Insistențelor lui Crăciun le răspundea constant că nu sentimentele lui legionare îl țin în rezervă, ci cele creștine. Credincios militant și cu fervoare, el era convins că ideologia creștină și cea legionară sunt atât de întrepătrunse și se condiționează reciproc încât lepădarea de una înseamnă, neapărat, abjurarea celeilalte. Niculescu nu era capabil de subterfugii; el credea cu sinceritate în ceea ce spunea. La un momentdat, comandantul i-a spus:
– Avem într-o altă secție pe unul – și ăla e teolog, nu economist – care susține tocmai pe dos: el s-a lepădat de Garda de Fier tocmai pentru ca să rămână creștin. Ai auzit de părintele Anania?
Niculescu auzise. Mai mult, una din dorințele lui era aceea de a se întâmpla să fim împreună pentru o vreme. Nu i-a ascuns lui Crăciun acest gând și l-a rugat să-i înlesnească o întâlnire cu mine, undeva, la un vorbitor, pentru două-trei ceasuri. Auzise că mă aflu în secția t.b.c., dar nu îndrăznea să creadă că el va fi dus vreodată acolo, deși avea plămânii șubrezi și – mi se pare – ganglionii atinși de tuberculoză.
Crăciun hotărâse altfel și mă dusese pe mine în celular, unde aveam regimul obișnuit al locului, dar primisem rația de hidrazidă. Căutam să-l conving pe doctorul Niculescu că a sta de vorbă cu el în aceeași celulă nu e o pedeapsă, ci un privilegiu. Totuși, mă neliniștea interior faptul că eram acolo – cel puțin în intenția comandantului – cu o „misiune”.
Niculescu voia să știe foarte multe asupra adevăratelor raporturi dintre creștinism și Garda de Fier (de altfel, vechi subiect de controversă în toate mediile politice și bisericești) și m-a iscodit zile și săptămâni întregi, cu o nepotolită sete de cunoaștere. Îmi dădeam perfect de bine seama că-l duceam pe acest om spre clătinarea și prăbușirea crezurilor lui de peste treizeci de ani, și n-aș fi vrut să fiu un iconoclast, dar nici nu puteam să-i vorbesc împotriva propriilor mele convingeri, pe care le nutream, și eu, de două decenii. Mai mult, intelectul rafinat al lui Niculescu m-a obligat (mai precis, mi-a dat prilejul) să adâncesc aceste probleme până la cele mai delicate subtilități. Începând să priceapă, el se înspăimânta la gândul că atâta amar de vreme fusese, în realitate, un necredincios. L-a liniștit – și luminat – doar distincția pe care i-am oferit-o între noțiunile de „bine-credincios” și „rău-credincios”. Dar în afara acestora am avut cu el lungi și interesante dialoguri de filosofie, literatură și artă. Ne-am legat și am rămas prieteni. Doctorului Ilie Niculescu îi port de-a pururea o amintire fragedă.
Starea mea fizică însă se înrăutățea și am fost dus înapoi în secția t.b.c. La câteva săptămâni avea să vină și Ilie Niculescu.
(Valeriu Anania – Memorii, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 329-330)