Impactul veștii de continuare a reeducării

Printre deţinuţii politici de la Baia Sprie era şi un tânăr poet, încă student, care trecuse prin mâinile lui Ţurcanu dar o dată sosit la mină, datorită unei robusteţi sufleteşti, se smulsese din teroarea reeducării.

La ora aceea deţinuţii politici care nu trecuseră prin Piteşti nu puteau pricepe cele petrecute acolo şi adesea se erijau în judecători severi şi dispreţuitori. Au trebuit să treacă ani, în care să vină un noian de informaţii despre cele întâmplate în Piteşti, ca să poată realiza dimensiunile tragediei şi cei ce nu au fost acolo.

Tânărul nostru student a făcut o impresie bună. El a mărturisit public şi sincer tot ce a suferit, tot ce ştia şi fiind un om serios, l-au crezut. În mină viaţa era grea, pericolele mari, izolarea completă, totuşi tânărul nostru se simţea fericit pentru că scăpase de reeducare. Un accident în mină era pentru el floare la ureche pe lângă „restructurarea ştiinţifică” din „tură”.

Într-o zi, cineva a făcut o glumă neagră. A spus:

– A sosit în mină la noi Ţurcanu!

Tânărul s-a îngrozit. Ştia ce-l aşteaptă, nu numai pentru că venea reeducarea, dar şi pentru că era taxat drept trădător al ei. Panica i-a dat un icter negru care l-a băgat în infirmerie. Au fost zadarnice scuzele, explicaţiile şi argumentele ce i se aduceau. Ideea rămăsese fixă şi icterul nu ceda. Au trecut luni de zile şi el nu putea fi convins că fusese o glumă proastă şi nimic mai mult.

Între timp Ţurcanu fusese pus în lanţuri, acuzat de crimele săvârşite în reeducare şi condamnat. Au sosit la mină oameni care au mărturisit că l-au văzut în lanţuri la proces şi că era desfigurat. Numai astfel a putut fi convins tânărul nostru că fusese o glumă. Frica a dispărut. Din nou adâncurile lui sufleteşti au alungat tenebrele. În măsura în care se destindea sufleteşte a dispărut şi icterul. Poetul şi-a reluat în primire muza dar a rămas trist, deşi prin fire era vesel şi exuberant. Nu voia să-şi mai amintească cele petrecute.

Ascundea în el un mormânt apăsător. Sănătatea lui rămăsese şubredă. Îi făcea plăcere să recite numei poeziile, toate eroice, de dinainte de reeducare.

Oamenii care au făcut o astfel de experienţă au dimensiuni sufleteşti colosale, au o sensibilitate rar întâlnită cu care sesizează lucruri subtile şi secrete şi dau greutate cuvântului. Dar apăsaţi de propria dramă, nu fac niciodată caz şi uz de superioritatea lor.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)