În Basarabia

„Când a fost luată Basarabia mă aflam arestat la Chişinău. Şi aici, la închisoare, am avut o mare binecuvintare, pentru că venea doamna Russo, care avea permanent legături cu detinutii legionari din închisoare. După perioada de carantină din sala mare (care avea cam 12 metri pe 12 metri) de la subsol, care era foarte umedă, ne-au trimis în turn, unde era mare curent.

Aşa ar fi trebuit să mă nenorocesc şi eu pe viaţă, impreună cu toti ceilalti, dar Dumnezeu ne-a purtat de grijă.

După întîmplarea cu Armand Călinescu au început să-i caute şi pe ceilalti cunoscuti din echipa prahovenilor şi după ancheta de la Ploieşti m-au trimis din nou la Bucureşti. Aici ne-au pregătit pentru proces, unde în cele din urmă ne-au condamnat. Am stat un timp la Jilava, iar de la Jilava ne-au trimis la Chişinău şi acolo am avut parte de tratamentul de mai sus. După ce am stat în turn ne-au coborât şi am stat la un loc cu toti legionarii din închisoare.

Doamna Russo, aflând de venirea ruşilor în clipa cedării Basarabiei, a venit la directorul închisorii (care îşi trimesese deja familia la Ploieşti şi se odihnea liniştit). Venind, i-a spus: „Ce faci, domnule, îi ții aici să-i împuște pe toti?” Iar el a venit la noi şi s-a consultat cu noi. Am încărcat arhiva închisorii în 2-3 căruţe şi am plecat spre graniţă. Doamna Russo a rămas acolo, la Chişinău: aceasta a învățat de la Moţa – jertfa! Şi au luat-o şi pe ea, cu toți ceilalți, şi au dus-o în Siberia.

Pe drum ne întîlneam cu tot felul de lume. Dintre noi, vreo doi studenti la teologie şi Ovidiu Găină au intrat în vorbă cu nişte copii, care se vedea că terminaseră clasele primare. Iar unul dintre copii, prin gînd, ne-a zis:

„Şi acum, te rog, Fă-mi cel din urmă bine:

Pâmîntul țării Să-l săruți şi pentru mine!”

Pe noi asta ne-a umplut de lacrimi.

În căruţe nu aveam numai arhiva închisorii, ci şi alimente, haine, şi chiar şi armele de la închisoare. 0 parte din noi primiseră şi ei arme, ca să asigure bine paza convoiului, nefiind suficienti gardieni. Apropiindu-ne de Prut, au trecut pe lângă noi călare nişte ofiteri români care se întorceau în tară. Unul dintre ai noştri le-a spus: „De ce faceti lucrul ăsta? Băgați panică în soldati.”

Ofiţerii au trecut, dar, ca să se răzbune, la podul dinspre Huşi au dat de ştire că vin nişte comunişti, care au arme la ei. Am ajuns la pod. Cel care păzea podul ne-a luat pe toți, ne-a dus în faţa unui maldăr de pămînt şi atunci un alt ofiţer, civil, care ştia foarte bine ce se întîmplase la centrul Mişcării Legionare din Prahova, l-a rugat pe maior să oprească executia. Ofiţerul civil i-a întrebat pe deținutii care țineau armele cine sunt, de unde sunt şi ce fac. Și atunci l-a rugat pe maior să-i dea voie să vorbească cu detinuții înarmati. Şi eu am răspuns exact cine era şeful legionar al judeţului şi cine chestor. Văzînd că răspund exact, el, care ştia toate mişcările, i-a spus maiorului:

„Sunt legionari cu adevărat aşa cum zic ei, nu comunişti, şi au venit în ţară cu avutul şi arhiva închisorii, împreună cu directorul închisorii.” Aşa am scăpat de la moarte.

De aici am ajuns la Huşi, unde am stat la închisoare. Dar putînd să umblăm, să cumpărăm cele necesare, am luat legătura cu familia Codreanu, care ne-a ajutat cu tot ce aveau.

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 32-34)