În celulă cu badea Trifan

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut în celula 32, la Gherla. Auzisem în închisoare de grupul Marian, fostul şef al judeţului Braşov şi de Trifan, fost prefect legionar de Braşov, condamnaţi la ani grei de închisoare încă de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnaţi atunci se strânsese în jurul lui Biriş. Cele două grupuri aveau două atitudini diferite însă.

Unul trăia şi simţea în spiritul Părinţilor răsăriteni, iar altul trăia şi gândea în spiritul Părinţilor apuseni. Ceea ce m-a impresionat plăcut acolo, a fost înţelegerea cu care cei mai în vârstă îi primeau pe tinerii care trecuseră prin demascări.

Pentru aceştia, integrarea în Legiune a fost foarte prudentă şi smerită, pentru că duceam în spate tragedia trăită la Piteşti şi Gherla, o revenire bruscă riscând să ne azvârle într-o extremă periculoasă. Şi totuşi, majoritatea şi-au revenit, în raport direct cu cuantumul suferinţei din decursul demascărilor.

Perioada de închisoare 1954-1964, a fost pentru noi, tineretul Legionar, una de armonie, înţelegere, împărtăşire de cunoştinţe şi de dragoste, spre deosebire de anii 1949-1954, (cinci ani de inactivitate intelectuală), cei mai întunecaţi din viaţa noastră.

Celulele se transformaseră în săli de cursuri, de liceu şi universitate. Ţăranii şi muncitorii învăţaseră limbi străine, memoraseră sute de poezii, ştiau matematică, fizică, chimie etc. şi, nu rareori, se angajau în discuţii filozofico-religioase. Fiecare deţinut punea la dispoziţia celorlalţi tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru această armonie şi pentru revenirea celor tineri în sânul Legiunii a fost mai ales al Bădiei Trifan, veteran în închisoare, cu patrusprezece ani deja executaţi, şi al profesorului, filozofului şi poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu făcea parte din elita legionară. În schimb, Badea Trifan, aparţinea generaţiei eroice a Căpitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui şi al prinţului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celulă, era pentru noi lege.

Ceea ce aş dori să scot în evidentă în acest capitol este, mai ales, modul de gândire şi trăire al celor două orientări: răsăriteană şi apuseană. Marile personalităţi care reprezentau cele două lumi, mă preocupau în mod deosebit.

După iadul din care scăpasem şi după întâlnirea cu Jimboiu, setea mea de învăţătura mă împingea să aflu câte ceva şi despre alte moduri de trăire a vieţii creştine.

Ion Munteanu era, dintre exponenţii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se întâmpla în cameră. Un intelectual de vârf, cult şi talentat: scriitor, filozof şi poet, stăpânit de raţionalismul apusean, nu mai păstrase nimic din Ortodoxie. În discuţii, căuta să mă atragă în sfera lui de influență, să gândesc, şi să trăiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata şi trăirea creştin-ortodoxă, BadeaTrifan, era mai cald şi cuvântul lui îmi mergea la inimă, nu se adresa raţiunii. În această atmosferă, ca unul ce trăiam ortodoxia, eu l-am ales drept călăuză pe Badea Trifan; nu l-am respins însă nici pe Munteanu.

Se apropia Paștele lui 1955. Trecuse un an de la minunea săvârşită de Dumnezeu cu mine [scoaterea de sub stăpânirea duhului rău care l-a chinuit timp de 4 ani n.n.] şi un an de la cunoaşterea lui Jimboiu.

Săptămâna Patimilor acestor sfinte Paşti a fost pentru mine o adevărată aniversare; am trăit-o în căinţă şi smerenie, sufletul meu era mereu aţintit spre Golgota. În general, toţi trăiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem inclinaţi să credem numai ceea ce vedem. Şi atunci ni se pare că nu mai avem nevoie de credinţă, deoarece credinţa operează acolo unde nu vedem şi unde posibilităţile de cunoaştere raţională devin neputincioase.

Nu observasem cum a trăit săptămâna Patimilor Jimboiu, în 1954, pentru că el era foarte discret în manifestări; în schimb l-am văzut pe Badea Trifan, de Luni şi până în Sâmbăta Mare. Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant.

Luni dimineaţa am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea duhovnicească din această Sfântă Săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinţa lui, îi rezervaseră un colţ pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat şi toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest colţişor şi plângea în continuu, privind cu ochii sufletului şi simţind cu inima suferinţele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce, pe Golgota. Îi impresionase pe toţi cei din cameră într-atât, încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu.

Mişcat de cele văzute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atenția și la Ion Munteanu şi m-am convins de diferenţa dintre trăirea ortodoxă şi cea catolică. Trifan trăia cu inima, Munteanu cu raţiunea.

Pe Munteanu nu l-am văzut o singură dată să verse o lacrimă pe tot parcursul Săptămânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum plânge o mamă care şi-a pierdut unicul copil. Trifan simţea calvarul de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, să-i imit pe Jimboiu şi pe Badea Trifan, ca pe fraţii cei mai apropiaţi de sufletul meu.

M-am întrebat câţi creştini de pe pământ sunt în stare de o trăire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare vărsa o lacrimă, privind cu ochii sufletului către Golgota? Da! Dumnezeu m-a învrednicit de cutremurul jertfei!

În timpul acelor Sfinte Paști am văzut faţa luminoasă a lui Badea Trifan arătând ca fețele marilor mistici români, ca a Părintelui Cleopa Ilie, a Părintelui Argatu, a Părintelui Arsenie etc.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)