În închisori oamenii s-au purificat prin suferinţă

Eram închiși prin vrerea oamenilor și din voia lui Dumnezeu. Dar în închisorile românești s-a creat o situație de concentrare de forțe spirituale, care îi urcau pe cei închiși treptat-treptat spre Dumnezeu.

Oamenii se purificau prin suferință, prin tăria credinței, prin jertfă. Unii au murit în credință. Alții nu au cedat ispitei și s-au înălțat la ceruri ca Sfinți și numai Dumnezeu știe câți sunt Sfinții aceștia.

Cu unii dintre noi se întâmplau lucruri minunate, minuni, și pe acestea le comunicam între noi. Însă multe dintre minunile lui Dumnezeu cu noi au rămas necunoscute.

Alții, printre care am fost și eu (și mărturisesc aceasta din necesitate și fără pic de mândrie ci, dimpotrivă, cu oarecare teamă de a nu necinsti harul dumnezeiesc), am avut vedenii, iar eu, pentru o vreme, am fostadumbrit de slava Lui, pentru că în mine a sălășluit, în mod neîntrerupt, harul lui Dumnezeu.

Și în lăuntrul luminii Lui am văzut atâtea măreții dumnezeiești, cât nu am putut să văd și nu voi putea să văd vreodată pe pământ, chiar dacă aș trăi zeci de vieți.

Și acum mă întreb, dacă noi am fost eliberați?! Este cert că a fost voia lui Dumnezeu.

Pentru că, după cum ni s-a spus, conducerea statului avea alte intenții cu noi. Nu doreau să ne ucidă, să ne desființeze fizic, ci să ne desființeze ca ființe spirituale, să facă din noi orice, să ne transforme înanimale, în trădători, în sperjuri și să nu ne mai lase să fim oameni și în niciun caz nu doreau să ne facă Sfinți.

Însă au ajuns la concluzia că prin tortură și chinuri unii au devenit Martiri, alții s-au întărit în Duh dumnezeiesc și aceste lucruri nu au mai convenit stăpânilor noștri cu gânduri diabolice.

Și ni s-a spus nu odată: „Noi nu vrem să vă ucidem, să vă luăm viața, ci noi vrem să vă prăbușim sufletește, să vă distrugem credința, să deveniți niște cârpe, niște zdrențe sociale, niște murdari trupește și sufletește. Și atunci veți putea muri, când veți deveni gunoaie și scârbe”.

Sau ne strigau: „Aceasta vă e soarta! Societatea nu are nevoie de voi. Sunteți niște lepre, niște nebuni”.

Și aveau puterea aceasta de a ne dezumaniza. Au dovedit-o într-un rând la Pitești, cu tineretul anilor 1948-1950, când datorită metodelor diabolice cu care i-au schingiuit aproape toți au căzut.

Dar harul lui Dumnezeu a lucrat și iadul a fost întrerupt. Și cei care fuseseră în acest iad de la Pitești, rupți, jupuiți, jefuiți trupește și sufletește de toate podoabele frumuseții lor trupești și duhovnicești au început să-și revină.

Însă acțiunea diabolică a continuat. Și cei care căzuseră odată au devenit mai tari, mai experimentați și nu mai cedau preferând moartea.

Marelui spirit negativ, Satanei, de bună seamă că nu-i convenea această citadelă deopotrivă a căderii șia înălțării oamenilor.

Pentru că duhurile celor morți se îndreptau spre ceruri purificate iar cerurile începeau să coboare la ei șisă îi îmbărbăteze pe cei care rămăseseră în temnițe.

Conștientizau tot mai bine drumul lor. Se simțeau fumul de jertfă care se înălța spre cer.

Și atunci Satanei nu i-a mai convenit răbdarea lor și a risipit această citadelă spirituală, pentru ca să destrame unitatea spirituală, forța care-și crea drum spre cele mai înalte ceruri.

El știa că turma risipită poate fi mai ușor hăituită prin ispitele de toate zilele. Și tot la fel, știa că cei care nu fuseseră învinși de bici și trudă pot fi învinși de plăceri și de starea de bine.

Trebuia să încerce totul pentru ca Spiritul lui Dumnezeu să Se retragă din oameni. Vroia să Îl învingă pe Dumnezeu în ei.

Și acesta e motivul pentru care am fost eliberați din închisoare [în 1964]. Acesta a fost temeiul Sataneidar și opinia conducerii de stat.

Cerbicia luptei a încetat.

Ce va urma?

O lungă perioadă de lâncezeală spirituală, de stagnare. Suntem căldicei acum. Și pentru acest motiv Domnul ne va vărsa din gura Lui dacă nu vom deveni fierbinți.

Dar pe care temei să ne înfierbântăm [duhovnicește]?!

Pe temeiul credinței în Dumnezeu, pe temeiul iertării tuturor acelora care ne-au făcut răni dar care ne-au creat, împotriva voinței lor, condițiile afirmării și ale întăririi credinței noastre, adică condițiile prin care să devenim Martiri și Sfinți.

Mă întreb însă dacă iertarea ne înfierbântă credința. Nu, ci ea ne creează însă un mediu favorabilpropășirii, creșterii spirituale.

Ceea ce trebuie să facem acum e să ne înfierbântăm pentru creșterea în Duh, să ne înflăcărezedesăvârșirea spirituală, să ardem de dorul de a ne urca spre ceruri, pentru a ne învrednici până într-acolo încât cerul să coboare la noi iar Iisus să-Și găsească locaș și altar în sufletele și trupurile noastre.

Pentru aceasta să ne înflăcărăm și să ardem, să fim făclii, pentru ca nor nimbus și fulger divin să ne străbată!

Să ne înflăcărăm de lupta cu noi înșine, cu răul din noi și răul din lume să rămână pe planul al doilea în lupta noastră.

(Ilie Mocanu – Extras din: Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Vol. 8, al 6-lea caiet manuscriptic, Paginile 377-382)