În liniștea dinaintea furtunii alături de camaradul Paul Limberea

O dimineață sumbră de februarie în anul Domnului 1950. […] Sună deșteptarea; abia apucăm să mâncăm terciul și ușa se deschide. Gardianul Fătu strigă cu vocea lui răgușită: ”Care îți auzi numele, fă-ți bagajul și ieși afară!”, apoi începu să strige o listă. Cei strigați sunt numai studenți. […]

Așadar, în anul jubiliar 1950 de la nașterea Bunului Iisus, Regele și Mântuitorul nostru, plecăm și noi în pelerinaj. Dar, acolo unde vom merge, va stăpâni duhul satanei. Dar noi nu știam nimic. […] Suntem conduși la gară unde, pe o linie retrasă, ne așteaptă trenul dubă, o altă noutate a regimurilor comuniste.  […]

Încerc să-mi alung gândurile negre printr-o rugăciune și privind la cer. În dubă stau alături de Paul Limberea, evident un student și băiatul unui preot chiar din Pitești. Slab și mai înalt decât mine, volubil, îmi povestește cu drag amănunte despre orașul lui, Pitești. Îmi spune că suntem favorizați că mergem acolo, fiindcă închisoarea este nouă (fusese construită din ordinul lui Armand Călinescu prin anii 30) și, deci, nu era așa umedă și sumbră ca Aiud sau Gherla, ca să nu mai pomenim de Jilava.

M-am gândit de multe ori la acest camarad drag, care va merge acolo numai pentru a fi ucis în acea acțiune scelerată și monstruoasă care s-a numit ”reeducare”, dar pe care eu prefer să o numesc satanizare. Și tatăl lui Paul Limberea, preot ortodox la Biserica Albă de pe Calea Victoriei din București, va pieri în închisoare.

Am ajuns cu bine la Pitești așadar, fără să bănuim nimic din ororile începute acolo pe 10 decembrie 1949 sub conducerea lui Eugen Țurcanu. Am traversat orașul murdar și plin de praf în zdrăngănit de lanțuri, încadrați de un coridor puternic de milițieni. Am mers lângă Paul Limberea și el era așa de fericit de fi din nou în orașul lui.

(Puiu Năstase – Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 197-198)