„În orice situație bună sau vinovată care se ivea printre frați, el avea situația mântuitoare”

Învăţăturile pe care le-am moştenit de la înaintaşii noştri şi mai ales de la fratele Traian pe care l-am şi cunoscut cei mai mulţi dintre noi sunt multe. Trecerea sau şederea lângă oamenii mari este întotdeauna roditoare şi plină. Dar noi, cei mici, pe multe le-am uitat cu timpul. Am pierdut însă numai datele concrete, nume şi vremi, dar învăţătura acelor fapte sau cuvinte, sau soluţii, sau îndemnuri au săpat adânc în conştiinţa noastră şi ne-au crescut,

ne-au format ca ostaşi, ne-au direcţionat până la înţelegerea specificului minunat al Oastei Domnului, specific pe temelia căruia s-a clădit edificiul acesta măreţ: Oastea Domnului.

În orice situaţie bună sau vinovată care se ivea printre fraţi, el avea soluţia mântuitoare. Adeseori se întâmpla că, datorită iubirii de fraţi, a blândeţii cu care îşi însoţea sfaturile, unii, neascultându-l, se poticneau rău de tot. Şi mustrarea lui era pe măsură. Blândă, dar categorică. Poate că au fost fraţi care chiar l-au judecat că iubeşte prea mult pe unii fraţi: Niculiţă Moldoveanu, Şandru Pop… însă dragostea lui de fraţi nu a ajuns niciodată până la călcarea sau compromiterea specificului curat al Oastei Domnului, aşa cum l-a moştenit de la Părintele Iosif. Ci sănătos sau bolnav, liber sau urmărit şi arestat, nu a încetat să cerceteze fraţii mai ales unde erau zonele bolnave datorită multor influenţe formaliste, sau sectare, sau lumești. Şi peste tot repara, vindeca, îndrepta, ca Lucrarea Oastei să nu iasă din matca croită ei prin Duhul Sfânt.

Sunt multe amintiri frumoase. Voi relata câteva în cele ce urmează:

Am mers odată cu mai mulţi fraţi la Beiuş, la părintele Gavriş. Când am intrat în casă, fratele Traian era acolo şi vorbea despre răufăcătorii Oastei; le-a spus pe nume, la toţi: Niculiţă Moldoveanu, Pop Şandor, Condruz Gheorghe, Tudose Constantin, lordache Spulber, Ion Serea, care lucrau spre răul Lucrării, încercând să-i inducă acesteia un duh sectar, total străin de duhul şi învăţătura ei cea dreaptă. Ne-a mărturisit şi nouă ce discutase cu ei, spre cunoaştere şi spre învăţătură:

– Măi, veţi răspunde înaintea lui Dumnezeu şi pentru memoria pe care mi-am tocit-o cu voi.

Noi tăceam şi ascultam. Eu eram foarte atent, să văd cum îşi sfârşeşte vorbirea despre ei. Şi a zis, în final:

– Dumnezeu să aibă milă, fraţilor, de ei, să nu moară aşa; să se pocăiască şi să se îndrepte…

Apoi a citit de la I Corinteni 3, 10-15, că noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu şi pe aceeaşi temelie zidim: unii aur, argint şi pietre scumpe, iar alţii paie, fân şi trestie. Adică tot pe temelia Hristos, tot în Numele Domnului vorbesc. Şi a continuat:

– Noi ne-am confruntat cu aceştia. Dar frăţiile voastre veţi avea de luptat cu urmaşii lor, cu fiii şi cu nepoţii lor – şi veţi avea o luptă foarte grea.

Apoi s-a referit la noi, cei care eram prezenţi:

– Fraţilor, ce bine ne înţelegem noi! Nu simt în duhul meu nici o împotrivire. Aşa de minunat ne potrivim, că parcă am trăit în aceeaşi cameră. Ne-a întrebat apoi:

– Fraţilor, vă întreb un lucru: ce este aceea învăţătură, de care tot zicem noi că „ţinem învăţătura cea de la început”? Ce-i aia „învăţătură de la început”? Un frate a răspuns:

– Învăţătura Sfintei Scripturi.

– Şi aceasta, a răspuns fratele Traian.

– Literatura Părintelui losif, a zis un alt frate.

– Şi asta, fu din nou răspunsul fratelui Traian.

A urmat o tăcere… şi apoi a continuat:

Fraţilor, învăţătura pe care noi trebuie să o urmăm este cea a Sfintei Biserici, adică a Sfinţilor Părinţi: a Sfântului Apostol Pavel, a Sfântului Ioan Gură de Aur etc. Asta este învăţătura Oastei. Că avem un înţeles al ei neformalist, asta se datorează Duhului Sfânt Care a lucrat prin Părintele losif ca să aducă poporul nostru la Hristos, adică la naşterea din nou, pe care poporul şi neamul nostru nu o mai avea. Bunul Dumnezeu, Care a iubit foarte mult poporul şi neamul nostru, i-a trimis în mod special această unică Lucrare de salvare în Biserica noastră. Oastea are dat de la Dumnezeu duhul ei, specificul ei.

La rugăciunea de despărţire, printre altele, s-a rugat aşa: Doamne, binecuvântează îngerul Oastei Tale, ca s-o ocrotească şi s-o ţină pe drumul ei şi în locul, şi în lucrul ei, iar pe noi ajută-ne să fim ascultători şi smeriţi.

La una dintre Sărbătorile literare, pe care le iniţiase pentru formarea şi îndrumarea tinerilor creatori de poezie şi cântare, care s-a ţinut la Orăştie, fratele Traian a venit tare îndurerat de la Cluj şi ne-a spus ce se petrecuse între fraţii de-acolo.

În casa lor de adunare, pe care o aveau de ceva timp, nu era nici o icoană. Le-a făcut observaţia aceasta celor de-acolo, mustrându-i şi spunându-le că, fără nici o icoană pe perete, casa lor de adunare arată ca o sală de sindicat. La câtva timp, le-a dus câteva icoane, pe care le-a aşezat el personal pe perete. Dar nu după multă vreme, când s-a mai dus iarăşi pe acolo, în casa de adunare nu mai era nici o icoană.

– Ce aţi făcut, de ce aţi dat icoanele jos? i-a întrebat fratele.

Ei însă i-au răspuns că cei care au făcut curăţenie în casă nu le-au mai pus la loc.

Îndurerat şi lăcrimând ne-a zis: „Cum nu i-a căzut mâna aceluia care a îndrăznit să dea jos icoanele de pe perete…”

Şi a continuat apoi: „Nu după mult timp, a venit unul din fraţii de la Cluj, zicând: «Frate Traian, de ce ne-ai blestemat?»

Şi eu i-am răspuns că noi nu blestemăm pe nimeni. Atunci fratele de la Cluj a zis că, atunci când a ajuns acasă de la adunare, l-a găsit pe băiatul lui înecat cu ceva în gât şi l-a dus la doctor. Când a venit de la doctor, l-a găsit pe un altul fript pe sobă.

Şi fratele Traian i-a răspuns: „Şi dacă e aşa, nu vezi nimic în acest lucru?”

Plângând şi durut ne mărturisea fratele Traian aceste lucruri.

Altă dată fratele Traian a venit în zona Galaţi. Eram la Tudose Constantin în casă şi ne spunea multe de la sfatul de la Poiana Braşov, despre felul cum să se roage fraţii în adunare: să se înceapă cu Rugăciunile începătoare şi apoi cu rugăciune liberă. Atunci Serea Ion s-a ridicat şi a zis:

– Frate Traian, de ce acum 15 ani nu spuneaţi aşa cum spuneţi acum?

Şi i-a răspuns fratele Traian:

– Noi totdeauna aşa am spus. Dar acum vedem că pe fronturile Oastei se înţelege cu totul altfel. Şi acum trebuie să o luăm de la început, pentru că părem sectari, or, noi suntem ortodocşi.

Am văzut atunci că la mulţi dintre cei ce erau de faţă nu le-a convenit. Şi fratele Traian a continuat:

– Cine vrea să asculte, bine. Cine nu vrea să asculte, ne va face probleme şi va dovedi că nu este ostaş. Pe aici, pe la Galaţi, cât am fost noi la închisoare, alţii au semănat altă sămânţă; iar acum noi aproape că nu mai putem smulge ceea ce a răsărit. Ba, am auzit că pe-aici nici nu se mai face cruce în adunare, la rugăciune şi la vorbire. Şi nu aşa era la început, în vremea Părintelui Iosif.

Iar referitor la „început” a zis că acesta nu poate fi socotit timpul când a venit fiecare la adunare: ci când vorbim de „început” trebuie să înţelegem începutul Oastei, cel bun…

– Băgaţi de seamă că rătăcirea vine din două direcţii, zise fratele mai departe: din interpretare greşită (răstălmăcire) şi din necunoştinţă. Noi acum mergem pe zone, ca să mai îndreptăm lucrurile pe unde se mai poate şi cu cine mai ascultă. Dacă este greu cu cei ce ascultă, cum va fi cu cei ce nu ascultă?

Această discuţie a fost în casă la Constantin Tudose. Fratele Traian venise să-i spună despre băiatul lui Tudose care îşi bătuse joc de Nataliţa Apostoaie, mustrîndu-i şi îndemnându-i să oprească păcatul şi băiatul să ia fata în căsătorie.

Dar amândoi părinţii – şi Constantin, şi Maricica – au sărit în sus, că ei nu se coboară la nivelul lui Apostoaie. Că băiatul lor nu e vinovat.

Fratele Traian le-a mărturisit apoi că aproape în optzeci la sută din cazurile de felul acesta bărbaţii sunt vinovaţi: dar ei tot n-au înţeles. Şi nu au vrut să asculte.

Atunci fratele Traian a spus: Veţi vedea ce pedeapsă va veni peste familia aceasta, din două părţi: şi pământeşte, şi sufleteşte.

Şi iată că acum aşa este. Băiatul a umblat din căsătorie în căsătorie, iar tatăl lui, din sectă în sectă.

Deşi plecat dintre noi de ceva vreme, fratele Ionel Condrea de la Iveşti ne-a lăsat prin viu grai, dintre amintirile sale cu fratele Traian, următoarea relatare:

„Eu eram mai îndrăzneţ şi foarte curios din fire. Odată l-am întrebat dacă va mai veni vremea libertăţii şi pentru ţara noastră şi dacă va cădea regimul comunist. Aceasta se întâmpla cu câteva luni înainte de plecarea în veşnicie a fratelui Traian, prin aprilie-mai 1989. Mi-a răspuns foarte repede şi sigur:

– Frate, va veni vremea libertăţii mult mai repede decât credeţi, veţi face adunări în biserici, catedrale, săli mari, dar fraţii nu sunt pregătiţi pentru asta.

– Dar, atunci, frăţia ta şi ceilalţi fraţi din ţară pentru ce aţi mai suferit?

– Aaa, nu, frate, noi am suferit pentru încercarea credinţei, dar frăţiile voastre veţi suferi pentru lepădarea credinţei. Veţi vedea cu ochii frăţiilor voastre cum fraţi din fruntea Oastei se vor lepăda. Dar sfârşitul nu va fi atunci, ci veţi avea de suferit şi de răbdat mult. Cine va răbda, va suferi şi va chema numele Domnului se va mântui.” 

(Mărturia lui Tăchiță Gheorghiță – In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veșnicie, ediție îngrijită de Corneliu Clop, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, pp. 147-151)