În temniţele comuniste s-a experimentat prăbuşirea, degradarea şi animalizarea omului

Nici un regim din trecut de la noi nu şi-a făcut o mai bună reclamă decât comuniştii, nu a arătat că stă pe adevăr, că e justificat ştiintific, deci că e actual si că ceilalţi sunt depăşiţi, inactuali şi anacronici. Şi nimeni nu s-a înselat pe sine, cum s-au înselat comuniştii. Asta din cauză că erau necredincioşi si că nici un har de sus n-a putut coborî ca să-i lumineze. Erau autonomi şi la singura lumină a minţii lor n-au putut merge bine înainte.

Mulţimea prea mare de deţinuţi de la noi, precum şi apăsarea formidabilă a lor de o autoritate tiranică în temniţe, a făcut dovada până la ce grad de neomenie şi răutate poate ajunge omul care l-a părăsit pe Dumnezeu şi a ajuns materialist si ateu.

În temnitele noastre s-a experimentat limita maximă până la care rezistă omul apoi începe prăbusirea, degradarea, animalizarea lui.

Nicăieri nu s-a arătat forţa spiritului ca în temniţele noastre sub comunişti. Ea a fost imensă şi a depăsit tot ce se ştia până acum. Cu o masă de 600 de calorii pe zi s-au menţinut mii de oameni în Aiud mai mult de un an, unii până la un an şi şase luni.

Cu o masă foarte scăzută cu care unii credeau că nu vor rezista decât un an doi, au rezistat până la 11 ani. Forţa spiritului a menţinut materia să nu moară în conditii atât de grele, că nimeni n-ar fi crezut că acest lucru este posibil. Iar la această lipsă a alimentaţiei se adaugă lipsa căldurii, lipsa aerului însorit, căci erau obloane la ferestre, lipsa preumblării, pedepsele, uneori absolut nemotivate, bătaia tuturor în unele perioade pentru intimidare, insultele, ameninţările, apăsarea psihică şi uneori teroarea.

Care fost puterea care a menţinut pe detinuţi în aceste conditii grele fără să înnebunească, fără să moară şi fără să-ţi piardă speranţele, dorul de viaţă, voioşia, bucuria şi echilibrul interior?

E aici un mister. Nimeni nu ştie cum, dar trebuie să deducem că a fost o putere de sus care i-a întărit, o putere a lui Dumnezeu. Şi această putere le-a venit prin rugăciune. Cerul fiind întunecat, nici un ajutor omenesc nevăzând si neputând aştepta de nicăieri, deţinuţii şi-au îndreptat toate privirile lor spre cer si rugăciunea lor fierbinte a deschis cerul. Harul lui Dumnezeu, nevăzut, a curs peste ei şi i-a întărit.

Altfel, apreciind logic, toţi trebuiau să moară. Dimpotrivă, prin temniţă unii au fost salvaţi de la ratare, alţii s-au sfinţit, alţii au fost feriţi de a cădea în beznele păcatului, alţii asuprind şi ei s-au convins de superioritatea creştinismului faţă de alte religii şi, cunoscându-L pe Hristos L-au iubit şi au trecut la El cum a făcut admirabilul evreu Nicolae Steinhardt, care s-a botezat în temniţă.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)