Început de păstorire și lucrare la Biserica Sapienţei

Pe data de 1 iunie 1964, Părintele Constantin Sârbu a ajuns cu greu în strada Sapienţei nr. 5 şi a intrat în curtea plină cu bălării, aşezându-se pe o buturugă pentru a se odihni şi pentru a privi locaşul de închinare ce i-a fost încredinţat.

Primul om care i-a ieşit în cale, care a intrat după el pe poarta acestui aşezământ, a fost doamna Matilda (Cocuţa) Mircea. Ea a fost aleasă şi trimisă de  Dumnezeu Părintelui Constantin, în urma rugăciunilor Sfinţiei Sale, pentru a-i fi ajutor indispensabil în cel mai greu moment – începutul. Dumnezeu a dăruit lungime de zile şi a ocrotit sănătatea doamnei Matilda poate şi pentru a ne mărturisi lucrarea ce s-a înfăptuit atunci acolo.

Ea ne-a rugat să nu pomenim nimic de viaţa ei de asceză pe care a dus-o şi pe care continuă să o ducă, dar ne-a relatat, cu multă bunăvoinţă, amintirile ei din anii de strânsă colaborare avută cu Părintele Constantin Sârbu, pe care în primii trei ani l-a ajutat zi de zi, rămânând în continuare un mare sprijin al bisericii. Discuţiile avute de câţiva colaboratori ai prezentei lucrări cu dânsa le-am înregistrat şi le reproducem cu fidelitate, modificând uneori doar succesiunea amintirilor, pentru a le putea încadra mai cu folos în desfăşurarea lucrării.

Întrebare: Ai putea să ne spui, pentru început, cum de dumneata, care locuieşti de 63 de ani în Bucureştii Noi, ai ajuns de aici tocmai lângă Podul Izvor, la Biserica Sapienţei, şi chiar în prima zi sau în primele zile când Părintele Constantin Sârbu se afla acolo?

Răspuns: Am să vă spun. Din cauza tulburărilor de la biserica din cartierul nostru din Bucureştii Noi, toată lumea s-a împrăştiat. Eu am început să mă rog zilnic, să citesc Paraclisul Maicii Domnului, cu rugămintea să-mi arate unde să mă duc, întrucât aveam nevoie de hrană pentru suflet. Într-o noapte am visat un tânăr îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă, care m-a întrebat: „Vrei să fii mai tare sufleteşte? Scoală-te şi vino să mergi cu mine!”. Am plecat şi – în vis -am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo, ne-am dus pe jos până la Biserica Sapienţei. Când am ajuns în poarta bisericii, tânărul m-a lăsat singură şi eu m-am trezit.

Dimineaţa, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelaşi drum, având sentimentul că tânărul din vis mă însoţeşte. Când am ajuns în poarta bisericii, acest sentiment a dispărut. În curtea neîntreţinută, părăsită a bisericii, am văzut pe Părintele Constantin Sârbu stând pe o buturugă. Cum m-a văzut, a venit în calea mea şi mi-a zis:

– Bine ai venit, Matilda Cocuţa! Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor. Ce-ai să poţi face tu, o firimitură de femeie? Dar poate ai să mă ajuţi şi tu. Vino, stai lângă mine pe buturugă!

Eu m-am mirat în sinea mea. Nu mă cunoştea, nu ştia cine sunt. De unde a ştiut cum mă cheamă? Dar n-am zis nimic, m-am aşezat lângă el pe buturugă. Atunci Părintele a început să-mi spună că a venit din închisoare, că în urma cererii sale de a fi reîncadrat i s-a încredinţat Biserica Sapienţei şi că de acum înainte împreună ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdată însă nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserică şi nici de la casa parohială.

Doarme printre dărâmăturile de la biserica Domniţa Bălaşa, pe un preş lucrat din cârpe, ca acelea ce se pun în casele de la ţară.Părintele povestea şi plângea. Îmi mai spunea că îi este foame. Am plecat atunci să caut de mâncare. Peste drum de poarta bisericii era o casă mare, frumoasă şi jos era un garaj. Uşa era deschisă şi o doamnă aranja nişte senvişuri.M-am dus la ea şi i-am spus:

– Doamnă, uite, a venit un preot din puşcărie, îi este  foame. Dă-mi ceva de mâncare şi nişte apă pentru el!

– Lasă-mă în pace! a fost răspunsul.

I-am mai spus o dată şi dacă am văzut că nu vrea, am luat şi eu ce am putut, când ea s-a întors cu spatele şi am plecat. Apoi însă m-am întors şi i-am spus că să fie de pomană pentru cine vrea ea.

După ce Părintele a mâncat, ne-am uitat în jurul bisericii. În faţă, până la poartă erau bălării. În spate era ruină: un coteţ de găini, urme de șobolani, picioare de pui, mizerie  mare.

– Oare, Cocuţo, facem noi ceva aici? m-a întrebat Părintele.

– Dacă te-a adus Dumnezeu aici, facem! l-am încurajat eu.

– Păi, de unde oameni?

– Vă aduc eu din Bucureştii Noi. Dar să vă rugaţi. Eu sunt păcătoasă. Dacă vă rugaţi, facem!

A râs şi el un pic, apoi mi-a zis: „Acum să mergem la cimitir, la nevasta mea!”

El însă mergea greu, avea nevoie de baston. Am găsit unul aruncat în grădina de alături, de care s-a servit la început.

Pe drum mi-a povestit din cele pe care le-a suferit în puşcărie, cum îi bătea. Le spunea că îi scot la aer. De fapt, pe când mergeau în cerc, unul câte unul, doi gardieni, unul de o parte, altul de cealaltă parte, de câte ori treceau pe lângă ei, îi loveau după ceafă sau unde nimereau cu bastoanele lor. Părintele mergea greu, avea nişte bocanci grei, mari, aproape fără talpă şi nişte haine învechite cu care ieşise din închisoare.

La cimitirul Belu, unde am ajuns, banca de la mormânt avea piciorul rupt. L-am pus eu cum am putut şi Părintele s-a aşezat. Apoi mi-a spus din nou că îi este foame. Cred că într-adevăr îi era foame, dar poate mi-a zis aşa ca să rămână el singur la mormântul soţiei. Era sâmbătă, se făceau parastase. Eu am plecat la poarta cimitirului să iau pomană de la lume. O doamnă mi-a dat şi un pahar în care să-i duc apă. Dar când m-am întors la mormânt, am văzut că Părintele era culcat pe mormânt cu faţa în jos şi bastonul alături. M-am speriat.

Ce-am păţit până l-am ridicat! L-am aşezat pe bancă. Curgeau lacrimile pe bocancii lui, povestindu-mi cum a cunoscut-o pe soţia lui, ce om deosebit a fost, cât de mult l-a ajutat şi cum a murit lăsându-l cu două fetiţe pe care le-a crescut până la arestarea lui. Au rămas în grija femeii de la lumânări, de la Biserica Vergului. Nu ştia unde sunt şi nici nu voia să-l vadă în starea în care se afla.

După ce ne-am reîntors la biserică, Părintele voind să se ducă să seculce la Domniţa Bălaşa, eu i-am zis:

– Hai să facem o cămăruţă ca să ai unde să stai, să nu mai stai printre dărâmături la Domniţa Bălaşa!

– Cu ce să facem?

– Eu cunosc pe stareţul de la Cernica!

Părintele mi-a dat atunci o scrisoare în care a spus cum a ieşit din închisoare, în ce stare se află, cum a primit să slujească la Biserica Sapienţei şi cum are nevoie de ajutorul lui. Pe atunci, stareţ era Părintele Roman Ialomiţeanul.

Ziua următoare m-am dus la Cernica.

Părintele stareţ ne-a promis ajutor. Într-adevăr, peste o zi sau două a venit maşina de la Cernica cu trestie, scule, var, nisip, ipsos şi doi călugări pentru lucru.

Am luat şi eu pe Ion al lui Chiva şi încă unul din Bucureştii Noi. În tramvai ne-am întâlnit cu un alt cunoscut din Dămăroaia. I-am spns unde mergem şi a venit şi el cu noi. Nu vă pot spune cum ne-a ajutat Dumnezeu. Într-o singură zi am făcut scheletul şi l-am lipit şi cu pământ. Până am terminat cămăruţa, până s-a mai uscat, Părintele s-a mutat în pivniţă, unde acum este cazanul de calorifer.

Pe atunci acolo era numai gunoi, care ajungea până la geam. Am scos gunoiul, am făcut curat, în măsura în care am putut şi Părintele a dormit acolo vreo săptămână.

Întrebare: în ce fel a primit Părintele Constantin primele ajutoare pentru a putea începe lucrarea sa?

Răspuns: Am să dau un exemplu. Încă pe când lucram ca să ridicăm cămăruţa din spatele bisericii, m-a trimis Părintele la poştă să expediez o scrisoare,cred că pentru străinătate. Acolo este zidul acela înalt (zidul ghișeului), în spatele căruia lucrează fetele de la poştă. Printre ele era o doamnă care plângea, plângea într-una. Eu am întrebat-o:

– De ce plângi? De ce?

– Lasă-mă în pace! mi-a răspuns ea.

– Nu te las deloc!

Spune-mi, că eu ştiu un preot bun. Dacă te duci la el şi îi spui necazul, o să-ţi ajute. Ia scrisoarea asta şi apoi hai cu mine, că te duc eu acolo!

N-am lăsat-o până n-a venit cu mine. Părintele a vorbit cu ea, i-a făcut o rugăciune, a învăţat-o ce să facă şi a încurajat-o că în două-trei zile nu va mai avea pricină de plâns. Cred că îi plecase bărbatul de acasă. Într-adevăr, peste câteva zile doamna a venit şi în semn de mulţumire şi bucurie a adus o canapea cu rezemătoare, o masă, un scaun şi a mobilat cămăruţa cea mică. A adus şi haine şi ghete, încât Părintele mi-a dat mie, spre amintire, bocancii şi pantalonii cu care avenit din închisoare, pe care îi păstrez până acum.

De asemenea, doamna de peste drum de biserică, aceea care la început n-a vrut să-mi dea sandvişurile, văzând că a început să se facă o lucrare şi probabil stând de vorbă şi cu Părintele, a dat bani cu care am cumpărat material şi am făcut acoperişul la cămăruţă.

Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit Părintele după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată, acoperişul era stricat, iar zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, Părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte.Când am intrat în biserică, am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică.

Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păienjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat.

Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a spus, mi-a descoperit în taină o mare bucurie a sa. Pe când se ruga, a văzut aievea, în faţa ochilor, la altar, „Cina cea de taină” şi a auzit spunându-i-se: „Stai pe picioarele tale şi lucrează!”.

– Dumnezeu ne va ajuta! spunea el.

Tot atunci Părintele mi-a zis:

– Eu nu mă pot înţelege bine cu tine!

Eu nu prea puteam vorbi. Am fost operată de glanda tiroidă. La operaţie mi-au fost atinse coardele vocale şi vorbeam mai mult din gât. Părintele putea greu să mă înţeleagă. Atunci mi-a zis:

– Tu stai afară, că eu mă duc în biserică să mă rog ca să-ţi dea Dumnezeu grai, că nu mă pot înţelege cu tine aşa!

– Şi eu ce să fac?

– Tu fă metanii şi roagă-te ce şi cum ştii tu!

După un timp, m-a strigat din biserică:

– Cocuţo!

– Da, Părinte! am răspuns eu tare, ca să mă audă.

Şi mi-a dat drumul la grai şi de atunci am vorbit aşa cum vorbesc acum.

Întrebare: Când a început Părintele să slujească? Cum a fost prima Sfântă Liturghie la care ai participat?

Răspuns: Pe la început, într-o duminică, mi-a spus:

– Ce facem, Cocuţo? Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să coboare asupra noastră mila şi ajutorul Lui. De unde mai aducem creştini cu care să slujim Sfânta Liturghie?

În apropiere era o întreprindere de ortopedie. Fiind duminică dimineaţa, salariaţii de acolo aveau şedinţă. Înainte de ora 10, m-am dus la poartă.

Pe când ieşeau ei, eu tot le ziceam să vină pentru zece minute, că a venit Părintele de la închisoare şi să nu facă Sfânta Liturghie singur. Vreo şase bărbaţi, cam cu rezervă, au zis: „Hai să mergem!”. Au venit şi două cucoane.

Părintele a început prin a le povesti câte ceva din viaţa lui, a vorbit apoi despre închisoarea lui, încât plângea lumea ascultându-l. Tot atunci a vorbit şi despre intenţiile lui cu privire la refacerea bisericii. Apoi a început Sfânta Liturghie, înainte de a citi Sfânta Evanghelie, Părintele m-a trimis să aduc „covorul” din casă (preşul pe care dormea el la Domniţa Bălaşa), ca să-l pun în biserică, să poată doamnele îngenunchea.

– Păi ăsta-i covor? au întrebat ele.

– Da, acesta-i, altul n-am! Poate cu ajutorul lui Dumnezeu vom primi şi noi vreunul!

Şi doamnele au îngenuncheat pe el.

La predică, ţin minte că Părintele a spus:

– Dacă avem un vas plin cu apă şi vrem să mai turnăm ceva bun, nu mai încape. Tot aşa şi inima noastră, fiind plină de fapte rele, Bunul Dumnezeu, dacă ar vrea să ne dea puţin har, nu mai are unde să mai pună, căci inima
noastră este plină cu cele rele. Mântuitorul vine la noi cu lumină, smerenie, blândeţe şi răbdare, dar dacă nu găseşte loc pentru a sădi în noi aceste nespuse daruri, pleacă ,întrucât inima noastră este plină de toate putregaiurile: de ură, minciună, de poftele trupului, de lăcomia pântecelui şi multe altele.

În acest fel, săraca inimă abia mai respiră, fiindcă bietul om tot timpul se străduieşte ca să intre în iad, căci nu-i place nimic din ceea ce este bun pentru suflet. Nu se străduieşte pentru hrana sufletului, care este încătuşat de mii şi mii de păcate.

Ce vom face la înfricoşata Judecată? Abia atunci ne vom da seama ce am lucrat pe pământ! Trebuie ca acum, cât trăim pe pământ, să ne curăţim, să ne spălăm de păcate, căci Prea Milostivul Dumnezeu este aşa de bun şi îndurat şi ne va ierta, dar numai dacă noi ne căim de ceea ce am făcut, dacă ne pare rău din suflet că am supărat pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru.

Şi chiar dacă iarăşi cădem în vreun păcat, nu avem voie să deznădăjduim, ci să avem credinţă puternică şi să cerem mila lui Dumnezeu, să ne ridicăm din nou şi să pornim la drum spre lupta cu păcatul. Să nu ne descurajăm, să nu zicem: „Acum tot am păcătuit, nu mai am ce face, merg aşa înainte, căci Dumnezeu nu mă mai iartă!”. Nu, nu trebuie să gândim aşa, ci să ne sculăm, să ne trezim şi să punem început bun, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă şi păianjenul nădăjduieşte şi îşi urzeşte mereu pânza, vrând să urce sus şi pânza se rupe şi el iarăşi o reface, o ţese, şi aşa de mii de ori el tot face pânza, cade şi iarăşi se ridică şi nu se lasă până nu-şi face casa sus, tot aşa şi noi să nu ne lăsăm duşi de satana, ci să ne străduim ca păianjenul să ne facem o locuinţă sus în cer, zidită cu fapte bune, cu milostenie, cu bunătate, cu răbdare în rugăciune. Cu lacrimile noastre să spălăm totodată puţina inimă care miroase atât de urât, scoţând dinăuntrul nostru puterea satanei.

Dacă-ţi intră un hoţ în casă, oare îl laşi să-ţi jefuiască tot? Oare nu te lupţi să-l scoţi afară din casă?! Atunci, cu satana de ce nu te lupţi ca să-l scoţi afară din inima ta şi să nu-i dai voie să-şi facă cuib în ea? Înfrânează-te de la rău şi biruieşte pe satana prin post, rugăciune şi milostenie. Acestea trei sunt armele cele mai puternice ale creştinului, prin care poate moşteni Împărăţia Cerurilor.

Sfânta Liturghie i-a impresionat pe oameni. Cei care au venit atunci au spus altora şi de atunci a început lumea să mai vină. Uneori Părintele telefona la întâmplare, poftind lumea la biserică.

Totuşi, numărul lor era încă mic. Unii voiau să dea bani Părintelui, dar el nu primea, zicea să-i pună pe geamul din spatele altarului. Acolo găsea plicuri cu bani, căci lumea era atrasă de blândeţea, de harul lui şi avea încredere în rugăciunile sale.

Tot atunci m-a trimis odată Părintele să cumpăr pâine. Eu nu prea cunoşteam cartierul. Urcând spre Arhivele Statului, cum era pe atunci, am întâlnit un domn pe care l-am întrebat unde-i un centru de pâine. El mi-a arătat.

– Uite, acolo-i!

– Să vă spun şi eu ceva! i-am zis.

Şi i-am povestit de Părintele, cum a venit de la închisoare, cum n-are oameni, dar totuşi vrea să repare biserica.

– Am să trec şi eu pe acolo! mi-a răspuns.

Era domnul Bartolomeu, contabil la Arhivele Statului. El s-a dus, într-adevăr, pe la Părintele Sârbu şi a rămas un foarte bun colaborator al lui, credincios al bisericii, care l-a ajutat pe Părintele în multe lucrări.

Aşa îl ajuta Dumnezeu pe Părintele Sârbu, prin oameni veniţi din toate părţile. Şi Părintele se ruga pentru toţi.

Întrebare: Am văzut că ai unele însemnări din predicile Părintelui. Ţi-a spus el să le scrii?

Răspuns: Încă de la primele slujbe ne-a spus să notăm fiecare tot ceea ce spune el. De asemenea, de la început ne-a făcut semn unde să stea fiecare în biserică:

– Aici este locul tău, aici locul tău!

Şi aşa la fiecare, unul mai în faţă, altul mai în spate.

– Cum aţi intrat în biserică, zicea, nu vă mai plimbaţi de colo-colo! Fiecare să rămână la locul lui, concentrat în rugăciune.

Părintele spunea că simte şi inima noastră cum bate. La Sfânta Liturghie ne atrăgea atenţia:

– Uite, se apropie ceasul, coboară şi îngerii din cer. Voi ştiţi că sfinţii de pe pereţi coboară printre voi? Vopseaua rămâne pe pereţi, dar sfinţii sunt printre voi. Noi nu-i vedem cu ochii trupeşti, dar ei ne văd pe noi şi trebuie să stăm liniştiţi. În cer este ordine şi aşa trebuie să fie şi la noi. Nu vă gândiţi ce aţi făcut acasă sau pe drum, nu vă gândiţi la nimic decât la rugăciunea care se face.

Concentraţi-vă, căci atunci vă umpleţi de har, credinţă şi sănătate. Aţi auzit? Să staţi cuminţi!

Îmi amintesc că a venit odată o doamnă în vârstă, care avea o geantă pe care o tot închidea şi o deschidea. Şi de fiecare dată când închidea sau deschidea geanta, se auzea clam-clam. Îl enerva pe Părinte. El a ieşit din altar, a venit la ea şi i-a spus:

– Doamnă (i-a zis pe nume), dă-mi şi mie geanta s-o duc în altar, să ai spor la bani!

Doamna, foarte bucuroasă, şi-a dat geanta şi s-a făcut linişte în biserică.

Aşa proceda Părintele Sârbu. Ştia cum să se adreseze fiecăruia după felul lui, ca să-i îndrepte şi să-i câştige pe toţi pentru Hristos.

Întrebare: Te duceai în fiecare zi la Părintele?

Răspuns: Da, în fiecare zi. Plecam de cu noapte, să nu mă vadă vecinii şi veneam tot noaptea. Aveam discuţii acasă cu Mircea, soţul meu şi cu Steluţa, fiica adoptivă. Aveam şi pe soacra mea la noi. Le făceam noaptea mâncare şi ziua continuam să merg la biserică.

Îmi amintesc, în prima iarnă, era duminică sau sărbătoare, căzuse multă zăpadă şi tramvaiul nu mai venea. Stăteam la îndoială dacă să pornesc sau nu, pe jos, prin nămeţi. Până la urmă am pornit. Când am ajuns, obosită, l-am găsit pe Părinte lucrând la zăpadă. I-am luat lopata din mână şi am făcut pârtiile.

Apoi m-am dus şi am dat pomelnicul pentru Sfânta Liturghie. Părintele mi-a mulţumit şi mi-a dat un caiet şi un creion, spunându-mi din nou să notez tot ce aud de la el, „ca să-mi rămână”. La sfârşitul slujbei, ne-a numărat; eram şaptesprezece şi ne-a întrebat pe fiecare de unde suntem. Toţi eram din alte cartiere. Şi începând să vorbească, ne-a zis:

– Să ştiţi că nu cu puterea voastră sunteţi aici, ci cu puterea lui Dumnezeu, Care v-a trimis. De aceea, deschideţi bine şi urechile duhovniceşti, ca să auziţi şi deschideţi şi inimile voastre, ca să intre în ele cuvântul lui Dumnezeu, că aceasta este hrana pe care o căutaţi. Aţi venit de departe, nu trebuie să plecaţi aşa cum aţi venit şi osteneala să vă fie zadarnică. Adăpaţi-vă cu apă vie, că pentru aceasta v-a trimis Iisus aici. Spălaţi paharul pe dinăuntru…

Şi multe altele ne-a mai zis. Ne spunea să fim ordonaţi, să nu trăim cu mintea împrăştiată, nici să pierdem vremea, căci timpul este scurt. Dimineaţa, când ne trezim din somn, să facem semnul sfintei cruci şi să zicem: „Îţi mulţumesc, Doamne, că am văzut lumina zilei, ajută-mă, luminează-mă ca să fac numai voia Ta!”. Apoi te scoli, fără să dai voie trupului să se întindă alene şi cum ai pus picioarele pe duşumea, să şi îndoi genunchii pentru metanie, să faci trei metanii zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că am pus picioarele mele pe aşternutul picioarelor Tale! Ajută-mă să umblu astăzi cu ele şi să fac voia Ta!”. Zici un „Tatăl nostru”, te îmbraci, te speli şi după aceea te rogi cu rugăciunile de dimineaţă. Apoi te aşezi la masă şi faci pe hârtie planul problemelor pe care le ai de rezolvat în ziua aceea.

Şi ne-a mai spus Părintele că dacă cineva ne roagă ceva, sau ne dăm întâlnire cu cineva, sau promitem să dăm un telefon la ora cutare, apoi să ne ţinem de cuvânt, să fim punctuali şi să nu lăsăm să ne aştepte oamenii în zadar, căci dacă avem mintea împrăştiată şi uităm ce am promis, nu mai putem să ne dăm numele de creştin. Deci când zicem „da”, apoi „da” să fie, iar când zicem „nu”, să fie „nu” şi mai mult de atât să nu spunem. Să nu ne jurăm, căci este păcat de moarte.

Era Părintele atât de hotărât, atât de insistent în problemele pe care le rezolva, încât nu se lăsa niciodată înfrânt şi lupta până la capăt. Dacă-şi punea în gând să facă ceva, pleca de acasă chiar pe vânt, pe ploaie, pe orice vreme; îl vedeai luându-şi bastonul şi pornea la drum pentru interesele Bisericii.

Întrebare: Ce întâmplări îţi mai aduci aminte din primii ani?

Răspuns: În prima iarnă mergeam acolo şi pentru a îndepărta zăpada, căci Părintele nu mai putea ieşi altfel din cămăruţa lui. În anul următor, după ce a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, ţin minte că l-am adus pe Nicolae Munteanu, zugravul de la noi, care a venit cu soţia şi a zugrăvit casa parohială.

Tot el a lucrat şi la repararea zidurilor bisericii.

Peste câtva timp, m-a chemat odată Părintele şi mi-a zis:

– Cocuţo, trebuie să începem lucrarea. Ne trebuie douăzeci de saci de ciment. Am făcut o cerere şi o să-ţi arătăm unde să te duci să obţii aprobarea.

Eu eram într-o rochie în care căram moloz, făceam curăţenie, dar le-am lăsat pe toate şi am plecat cu Părintele şi cu domnul Bartolomeu. Ne-am dus la un Minister unde se dădeau astfel de aprobări. În faţă era un parc. Părintele cu domnul Bartolomeu s-au aşezat pe o bancă şi mi-au explicat cum să urc scările şi unde este uşa la care trebuie să bat. Domnul Bartolomeu ştia, căci, după cum am aflat mai târziu, el a mai încercat să obţină aprobarea, dar n-a reuşit. Eu însă pe atunci nu ştiam că nu se dau astfel de aprobări. Am urcat scările, am intrat. La birou era un domn căruia i-am pus înainte cererea mea.

– Ce-i asta? Douăzeci de saci? Dumneata te joci?

Şi mi-a făcut semn cu mâna să plec.

– Dar ce este? am zis. Nouă atât ne trebuie, chiar mai mult!

El nu mi-a mai răspuns şi a plecat. Eu însă am rămas şi Dumnezeu şi-a făcut lucrarea Sa; Dumnezeu ne-a ajutat. Stând eu acolo, a intrat o cucoană.

S-a dus la haina domnului, care era agăţată în cui, i-a căutat în buzunare, i-a luat din buzunar o hârtie, a ascuns-o sub vesta ei şi a plecat. Eu am văzut că e o hoţie şi am rămas în continuare. Când a intrat din nou domnul în birou, s-a cam răstit la mine:

– De ce n-ai plecat? Ţi-am spus să pleci!

– N-am plecat, dar să ştii că a venit o doamnă şi ţi-a luat din haină, din buzunarul acela, o hârtie.

Cum a auzit, s-a speriat. A luat repede ştampila, a pus-o de două-trei ori pe cererea mea, a iscălit şi mi-a dat hârtia zicând:

– Du-te sănătoasă! Apoi a plecat fuga pe trepte în jos, ca s-o prindă pe doamna care-i luase hârtia. Când am ajuns şi eu jos, Părintele m-a întrebat:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

– Cu rugăciunile Sfinţiei voastre, ne-a ajutat Dumnezeu!

Altădată era nevoie de nisip pentru repararea bisericii.

A aranjat Părintele (prin domnul Cornel) maşini care să meargă la o carieră de nisip. Dar trebuiau oameni pentru încărcatul maşinilor. În acele zile mie îmi era rău, mă durea stomacul de nu mai puteam. Soţul meu îmi zicea:

– Du-te la Părintele, că acolo te-ai îmbolnăvit!

Şi eu m-am dus la Părintele. A ieşit Părintele pe scară:

– Ce faci, Cocuţo?

– Am venit să-mi dai vreo bulină, că mă doare rău stomacul, mi-e rău. Soţul mi-a zis că aici m-am îmbolnăvit!

– Ştiu, Cocuţo, că îţi este rău. Dar ia tu o lopată din lopeţile care sunt atârnate lângă uşă; şi aici, pe hârtiuţa asta, ţi-am scris adresa unde este nisipul şi unde ne trebuie oameni să încarce la maşină. Trebuie unul de o parte şi altul de partea cealaltă. N-avem oameni!

Nu mi-a dat nici o bulină. Am luat lopata aşa, de coadă şi târâş-târâş am plecat, cu adresa într-o mână şi cu lopata în cealaltă. Eram supărată. Să nu-mi dea nici o pastilă!

Când am ajuns acolo, era domnul Cornel. Nu era nici o femeie.

Domnul Cornel a văzut că merg greu şi mi-a zis:

– Mai stai niţel, poate-ţi mai trece până vine altă maşină!

Şi a venit alta, dar fără oameni, pentru a o reîncărca.

Atunci am luat lopata şi am zis: „Maica Domnului, ajută-mă, că mi-e rău!”. Şi când am zis aşa şi am început să arunc nisipul în maşină, am simţit ca o putere în mine. După aceea nu mă mai puteam opri. Îl ajutam şi pe cel din partea cealaltă.

Când a ajuns domnul Cornel cu un rând de nisip la biserică, Părintele l-a întrebat:

– Ce face Cocuţa?

– Îl ajută şi pe cel de pe partea cealaltă!

Întrebare: Acolo a început un mic şantier?

Răspuns: Şantier mai mare a fost când s-a zidit pridvorul. Întâi Părintele a făcut principalele reparaţii ale bisericii şi apoi s-a apucat de pridvor. În 1965 încă nu avea suficienţi oameni şi suficienţi bani pentru a se apuca de pridvorul bisericii. Atunci însă, cu banii pe care i-a putut aduna, a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, pentru a nu mai ploua în biserică şi pentru a se putea muta şi el în casă. Totuşi, când au început să fie mai mulţi oameni la lucru,a trebuit să le dăm de mâncare şi nu aveam ce ne trebuie. Atunci doamna Viorica, soţia domnului Cornel, a adus un aragaz mai vechi de acasă şi aduceam fiecare ce puteam, cartofi, morcovi, ouă şi găteam pe rând. Se punea masa afară. Părintele făcea rugăciunea „Tatăl nostru” şi apoi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, vino la noi şi binecuvintează casa, masa şi bucatele acestea, că de la tine vin toate, Părintele luminilor”. Odată a văzut că un bărbat nu-şi face semnul crucii. L-a chemat deoparte, i-a dat nişte bani şi i-a spus să meargă la restaurant să mănânce dacă nu-şi face cruce, întrucât aici noi toţi ne facem cruce.

Mai ţin minte că se apropia Paştele şi am rămas câteva zile acasă să fac curat, să pregătesc şi eu câte ceva. Fără mine totul era mort. Mi-a spus şi Mircea, soţul meu:

– Trei-patru zile stai şi tu, nu te mai duce, să pui casa la punct. Va mai fi cine să se ducă acolo!

Şi eu nu m-am mai dus. Dar dimineaţa, la şase şi jumătate, Mircea mă strigă:

– Cocuţo, a venit Părintele după tine, du-te şi spune-i că eşti bolnavă!

Părintele Constantin era pe bancă în curte. Se uita spre geam şi băteacu bastonul în pământ. Eu am ieşit afară şi am minţit:

– Părinte, nu vă supăraţi, dar mi-e rău!

– Bine, Cocuţo!

Şi a plecat. Dar de cum a ieşit pe poartă, am simţit nişte cuţite de credeam că mor.

– Mircea, ce mă fac? M-am luat după tine, am minţit şi acum mi-e rău de nu mai pot!

– Du-te după Părintele, că-ţi trece! Hai, du-te!

Şi cum mi-am pus în gând să mă duc, nu m-a mai durut. M-am dus după Părintele. El ştia că vin în urma lui, dar nu s-a întors. Când l-am ajuns mi-a zis:

– Ce-ai făcut, Cocuţo? Nu te mai doare burta?

I-am spus aşa, aşa… şi am plecat la biserică.

Altădată m-am dus la Părintele cu un om de pe la noi din cartier. Era frizer, un om slab şi bătrân. Nevasta lui murise şi el tot o visa că-i spune: „Du-te, măi Costică, şi te spovedeşte că, dacă mori, te duci în iad şi tu ştii ce-i acolo?”.

Omul venea adeseori pe la noi şi tot îmi zicea:

– Coană Cocuţo, du-mă şi pe mine să mă spovedesc!

Într-o zi i-am spus:- Nea Costică, mâine vino mai de dimineaţă şi merg cu dumneata!

Cum am ajuns dimineaţă la biserică, Părintele îmi zice:

– Ce vrea, Cocuţo, omul ăsta?

– Părinte, vrea să se spovedească şi vine mereu la mine, să-l duc la spovedit!

– Du-te la alt preot, că eu sunt bătrân! a fost hotărârea Părintelelui.

Dar eu m-am supărat. După ce a plecat omul, am zis:

– Părinte, de când se ţine de capul meu! De ce l-aţi refuzat?

– Măi Cocuţo, eu sunt bătrân. Acesta nu s-a spovedit niciodată. Eu trebuie să fac metanii. Tu nu ştii canonul pe care-l avem noi pentru ăştia bătrâni!

Pot să mai fac eu metanii? Dar el? Poate să facă? Să se ducă la un preot tânăr, că acela ştie ce să facă!

– Părinte, oricum ar fi, eu m-am supărat, eu plec!

– Du-te, Cocuţo!

M-am dus în pivniţă, mi-am luat rochia, toate cele ce le mai aveam pe acolo, le-am pus în traistă şi am venit acasă. Noaptea, ce credeţi că visez? Pe strada aceea spre Arhivele Statului era o alee şi lume multă, multă, doi câte doi, până la biserică. Erau cei care au muncit acolo. Şi era o mână mare de femeie care îi lua pe toţi şi îi băga în curtea bisericii. Eu ziceam în sinea mea: „Nu mă duc acolo, că sunt supărată”. Şi nu ştiam cum să mă retrag ca să nu mă bage şi pe mine. Eram rea, încăpăţânată. Dar femeia a întins o mână aşa de lungă încât a ajuns până la mine, m-a luat de ciuf şi m-a băgat în biserică, în curte. Atunci i-am zis:

– Sunt supărată pe Părintele!

– Dar de ce eşti supărată?

– Uite, am venit cu un om bătrân şi nu l-a spovedit!

– Nu trebuie să te superi, pentru că Părintele, din cauza suferinţelor, a devenit nervos şi bolnav.

– Dar dumneata cine eşti de mă lămureşti?

– Vrei să ştii cine sunt?

Şi acea mână a luat parcă un nor de pe cer, îl ţinea în palmă şi în nor a apărut Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi mi-a zis:

– Eu sunt Maica Domnului. Eu te-am făcut bine la operaţie, eu te-am ajutat şi eu te-am adus aici, prin trimisul Fiului Meu. Trebuie să-l ajuţi pe Părintele până se termină lucrarea. De aceea ţi-am dat toate acestea, ca să-l ajuţi!

A doua zi m-am dus la biserică.

Părintele ştia, aştepta la poartă.

– Hai mai repede, de ce mergi aşa încet? mi-a zis.

– Că mi-e ruşine!

– Ia spune, ce-ai visat tu?

I-am spus în amănunt visul.

– Lasă, nu mai fii supărată!

M-a luat de după gât cu bunăvoinţă şi am început să-mi reiau lucrul.

Uneori mă ducea Părintele cu el la parastase. Odată ne-am dus la nişte oameni foarte bogaţi, de unde ar fi primit bani mulţi. Când am intrat, era o sală lungă, luxoasă, gătită cu tot felul de farfurii, cu păhărele. Când a venit o doamnă, Părintele a arătat cu bastonul păhărelele şi a întrebat:

– Astea ce sunt?

– Păhărele pentru ţuică!

– Hai, Cocuţo, să mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a justificat:

– Parastasele nu se fac cu ţuică. Unde se face cu ţuică, nu este primit. Diavolii îţi răstoarnă masa. Voi nu credeţi, nu vedeţi cu ochii voştri. Eu sunt mai bătrân şi nu pot să fac slujbele pe care vreţi voi să le faceţi. Chemaţi alt preot!

Şi am plecat.

În drum spre casă, aproape de biserică, am stat sub un geam şi am auzit nişte tineri care se certau.

– Cocuţo, hai să mergem la ăştia, că se ceartă! Hai să gonim pe diavolul din casă!

– Cum, Părinte, dacă nu ne cheamă, cum să ne ducem acolo?

– Hai, hai să mergem!

M-am uitat eu pe unde-i uşa, şi am intrat:

– Bună ziua!

– Bună ziua!

Mă întrebam cum va deschide Părintele discuţia. Dar el a început direct:

– De ce vă certaţi? Hai să dăm afară pe diavol! Care este rău dintre voi? Unde ţi-e bărbatul cu care te certai?

– Ah, Părinte…- Adă-l încoace!

Când a venit bărbatul, s-a uitat şi la unul şi la altul, căci el cunoştea cu duhul, şi a zis femeii:

– Dumneata eşti de vină! Evo, tu eşti de vină! Nu-l mai sâcâi la cap! De ce îl plictiseşti şi-l cercetezi în toate? Hai să facem o slujbă! Ştii să te închini?

Făcea şi bărbatul o cruce, cam strâmbă. I-a arătat Părintele cum s-o facă. Aveau şi doi băieţei. După slujbă i-a binecuvântat, i-a miruit. Apoi le-a zis:

– Să nu vă mai certaţi! Voi nu vedeţi, dar eu am văzut câţi diavoli erau în casă la voi. Când vă certaţi, vin îndată diavolii. Să fie pace! N-aveţi icoană. Văd că bani aveţi, fiindcă aveţi lucruri bune, dar icoană de ce nu aveţi în casă?Părintele a rămas acolo şi m-a trimis la biserică:

– Du-te, Cocuţo, şi ia din pod o icoană, care vrei tu, s-o dăm la oamenii ăştia! Eu te aştept aici.

M-am dus în pod şi am luat o icoană. Părintele le-a dat-o şi le-a spus:

– Să vă închinaţi lui Dumnezeu! Dimineaţa, când vă sculaţi, ieşiţi afară în pragul uşii, uitaţi-vă la cer şi ziceţi:

„Doamne, Tu eşti acolo, eu sunt aici. În ziua de azi, Tu ajută-mă! Eu nu ştiu să mă descurc, sunt om slab. Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea!”.

Aşa să ziceţi şi să vă rugaţi!

Eu m-am mirat, dar am înţeles. Nu le-a dat o carte de rugăciuni, pe care ei n-ar fi putut-o pricepe. Le-a spus pentru început după puterea lor. Şi s-au făcut aceia nişte credincioşi!… Au fugit după noi, să le spunem de la ce biserică suntem, ca să vină şi ei. A intrat duhul lui Dumnezeu într-înşii. Şi să ştiţi că foarte mult ne-au ajutat oamenii aceia.

Îmi mai amintesc o întâmplare de Paşti. Pe vremea aceea erau grupuri de scandalagii care mergeau din biserică în biserică, în noaptea Învierii, parcă anume să tulbure Sfânta Liturghie. Ca să nu se întâmple aşa ceva şi la noi, Părintele punea credincioşi de strajă la poartă, căci în timpul slujbelor vroia linişte deplină atât în biserică cât şi în curte. Odată, în noaptea Învierii, în timpul slujbei, a auzit discuţii la poartă. A ieşit imediat din biserică să vadă ce se întâmplă. Doi oameni beţi voiau să intre şi credincioşii de strajă nu-i lăsau. Părintele i-a luat, le-a deschis calea şi i-a lăsat să intre:

– Ce faci, Părinte, că sunt beţi?! spuneau creştinii noştri.

Dar Părintele le-a zis celor doi:

– Staţi aici, că este învierea, şi vă împărtăşiţi!

– Nu putem, am mâncat! au zis ei.

– Nu-i nimic, acum toate se iartă, până la al nouălea neam.

Împărtăşiţi-vă, dar să staţi cuminţi, să nu umblaţi prin biserică. La noi fiecare stă la locul lui, nimeni nu umblă de colo-colo!

Şi oamenii aceia au stat cuminţi, aşa beţi cum erau, şi se rugau şi plângeau şi îşi dădeau palme că ce păcătoşi sunt. Părintele i-a cunoscut cu duhul şi a vrut să arate că de Paşti, fie că eşti mâncat sau nemâncat, poţi fi iertat, ca tâlharul de pe cruce. Apoi beţivii aceia au venit la treabă şi au muncit mult pentru biserică. Şi îi aduceau şi Părintelui mâncare la geam, fiindcă ştiau că n-are cine să-i gătească. Şi i-a câştigat pentru Biserică.

Îmi mai amintesc că a venit odată o doamnă care fusese operată la ochi, dar operaţia nu reuşise. Femeia a orbit. O adusese cineva la Biserica Sapienţei. Tinda nu era încă făcută. Era prohodul Adormirii Maicii Domnului. Ea a rugat pe cineva s-o ducă acolo unde sărută lumea Sfântul Epitaf al Maicii Domnului. În faţa mesei a îngenuncheat şi a plâns mult, mult, încât se făcuse baltă din lacrimile ei. Părintele a văzut-o, s-a apropiat de ea, i-a pus mâinile pe cap şi a întrebat-o:

– Ce-i cu dumneata? Ea şi-a ridicat capul şi a strigat:

– Te văd, Părinte, văd, văd!

Maica Domnului i-a dăruit vederea.

Întrebare: Dumneata erai acolo când s-a întâmplat asta?

Răspuns: Sigur, eram prezentă, eram sus în cor. Scriam acolo predicile. Am văzut şi eu minunea.

Întrebare: S-au mai întâmplat şi alte cazuri de acestea?

Răspuns: Eu atâta ştiu. Dar Părintele cunoştea gândurile noastre şi uneori cele ce vor fi. Odată m-am dus cu fiica mea, Steluţa, şi cu încă trei fete de pe strada noastră. Părintele era în curte şi o întreabă:

– Ce-i cu tine, Steluţo?

– Vrem să intrăm şi noi la liceu şi am venit să dăm nişte acatiste să reuşim!

Părintele a stat puţin, s-a uitat spre cer, a pus degetul la tâmplă concentrându-se, apoi s-a uitat la ele şi a zis:

– Tu reuşeşti, tu reuşeşti, dar tu nu reuşeşti!

La plecare, cea căreia îi dăduse Părintele vestea proastă a zis:

– De unde ştie Părintele acesta? Eu sunt deşteaptă şi sunt pregătită ca să intru!

Totuşi, n-a reuşit, aşa cum a zis Părintele.

Cristinei, fata de la lumânări, îi spunea:

– De ce nu te rogi acasă?

Ea răspundea:

– Mă rog aici!

– Dar de-acasă de la tine până aici poate să dea o maşină peste tine.

Tu ştii că moartea năprasnică nu e bună. Ştii? Roagă-te până pleci de-acasă!

– Părinte, de unde ştii?

– Nu te interesează pe tine, eu ştiu!
Într-adevăr, le ştia pe toate.

Rugăciunea minţii o spunea mereu. Era afişată şi la intrare. Ne zicea:

– Copii, noi nu suntem la mănăstire, să stăm întotdeauna cu nasul în rugăciune şi în slujbe. Noi suntem mireni. Dacă vreţi să vă mântuiţi, să ziceţi rugăciunea minţii. Aţi văzut călugării cu mărgelele cum zic. Noi nu suntem călugări, ca să umblăm cu ele, dar trebuie să le băgăm în minte şi să zicem aşa:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, milueşte-mă pe mine, păcătosul!”. Dar cu mintea în inimă. Că noi avem păcate, suntem plini de păcate. Se face un ghemuşor mic: clevetirea. Dacă zicem mereu, mereu, satana iese afară şi se topeşte. Dar dacă tu întrerupi rugăciunea, el se umflă şi prinde viaţă, aşa cum la pir, dacă nu scoţi rădăcina, ia viaţă.

Dacă zici rugăciunea minţii mereu, de cum ieşi pe stradă, atunci el se topeşte. Eu acum vorbesc, dar inima mea se roagă, căci eu m-am obişnuit s-o zic mereu.

Întrebare: Când a început să se construiască pridvorul?

Răspuns: După ce s-au făcut principalele reparaţii ale bisericii. A vorbit Părintele cu cineva şi au venit două tractoare cu cărămizi. Şi erau cărămizile de curând scoase din cuptor, fierbinţi. La descărcatul lor a venit atâta lume, încât oamenii stăteau unul lângă altul şi le dădeau din mână în mână.

Fiecare avea mâinile cu mănuşi sau legate cu cârpe, ca să nu se frigă. Părintele zicea:

– Rugaţi-vă, rugaţi-vă, nu vorbiţi unul cu altul nici un cuvânt! Rugaţi-vă! Să mulţumim lui Dumnezeu şi să înălţăm slavă Lui!

Oamenii cu tractoarele trebuiau să plece repede, să nu se afle că au venit cu cărămida asta. Ea era plătită, dar fără aprobare superioară. Era un timp când nu se dădeau materiale de construcţie pentru biserici.

Părintele ne-a spus apoi să ne rugăm să găsim şi oameni pentru a începe zidirea. Şi au venit, într-adevăr, nişte bărboşi. Nu erau călugări. Părintele îi întreba:

– Fumezi?

Dacă omul răspundea „Nu fumez aici”, Părintele îi zicea:

– Nu, nu se poate. Dacă te laşi de tot, da, altfel nu se poate să lucrezi aici. Aici este biserică, aici nu este nici casă, nici hotel!

Cu toată lipsa de zidari, nu primea la lucru pe nimeni care fuma.

Odată cu pridvorul a început să se construiască şi bucătăria şi s-a aranjat şi sălița de la casa parohială, unde se puneau hainele. Casa parohială era formată numai din camera unde erau biroul şi dormitorul. A venit o comisie, a făcut o schiţă, a văzut cum a fost, iar domnul Bartolomeu a fotografiat. Părintele Sârbu a adăugat bucătăria. Dar pe locul unde este acum bucătăria, era atunci un pom mare, un oţetar gros. N-am să-l uit niciodată. Eu am pus joagărul (ferăstrău cu 2 mânere acţionat de 2 persoane), cu domnul Constantinescu. Ne-am luptat mult să tăiem pomul; totuşi, până la urmă, eu l-am doborât. Noaptea am visat că din miezul acela al tulpinii a ieşit un cap lung, cu urechi mari, bătrân, o căpăţână de om care mi-a zis: „Am 115 ani şi nimeni nu mi-a luat viaţa. Acum tu mi-ai luat-o!”. Şi a intrat iarăşi în ciotul pomului rămas. O, dar ce bătrân a fost! Mă rugasem de toţi ca să-l taie şi până la urmă tot eu l-am tăiat.

Când au început construcţiile, mă sculam de dimineaţă, mă duceam pe la casele oamenilor şi le lăsam scris adresa bisericii, şi oamenii veneau. Un mare ajutor a avut Părintele în Moş Gheorghiţă: era deştept, muncitor şi priceput.

A fost o greutate şi cu geamurile de la biserică. Cercevelele (lemnul din mijlocul geamului, în formă de cruce) erau stricate, putrezite. Nu puteai bate un cui, nu şedea cuiul în ele. Trebuia să facem rame noi. Părintele voia neapărat să fie din stejar, din lemn rezistent. A trimis oameni peste tot la depozite, dar nu se găsea nicăieri scândură de stejar. Atunci a zis:

– Să-i spunem Cocuţei. Ea face ce face şi găseşte!

Şi a venit la mine, în Bucureştii Noi, şi mi-a spus ca în ziua următoare să nu mă mai duc la biserică, ci să mă duc să caut scândură. Lângă mine, în Bucureştii Noi, se afla un depozit de scânduri. M-am dus acolo, dar răspunsul a fost acelaşi, că nu au aşa ceva de vânzare. Plecând eu, am văzut un copil căruia îi căzuse ceasul de la mână şi el plângea căutându-l. M-am aplecat şi eu să-l caut şi am văzut jos scânduri de stejar. După ce am găsit ceasul copilului, m-am întors, l-am cinstit pe paznic, dar el mi-a spus că scândurile de stejar, întrucât nu putrezesc, sunt puse numai ca un pod peste care să se aşeze scândurile de brad şi nu poate da stiva la o parte.

Am telefonat Părintelui Constantin şi a venit cu oameni de la biserică.

S-a învoit cu omul să cumpere cât aveam nevoie, apoi au dat la o parte scândurile de brad, au luat pe cele de stejar şi au pus stiva la loc. Ce bucurie pe Părintele!

Plângea de bucurie!

După ce s-au făcu cercevelele, ţin minte că într-o zi le vopseam, eu pe dinafară şi un om pe dinăuntru. Şi nu ştiu cum am făcut de am vărsat bidonul de vopsea. Era o cutie mare şi pe atunci nu se prea găsea. Eu m-am speriat, mi-a fost frică ce-o să-mi facă Părintele. Dar omul care vopsea cu mine mi-a zis:

– Spune că am vărsat-o eu!

Nu după mult, trece Părintele:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

Eu, păcătoasa de mine, am minţit, că n-am vărsat-o eu, dar Părintele zice:

– De ce ai învăţat-o, măi omule, să mintă? Ea a vărsat-o!

Pe toate le ştia Părintele.

Duminicile sau în zilele de sărbătoare eu mergeam după-amiaza pe la spitale. Odată, nu mai ştiu de ce, m-am dus la biserică. L-am văzut de departe pe Părintele Sârbu trăgând după el un căruţ mic cu roate pe care îl avea. De obicei punea în el de toate. Eu nu m-am arătat, m-am ascuns. Părintele se ferea, avea pachete în el. S-a dus la o curte de pe lângă biserică, a deschis poarta şi a pus toate pachetele acolo. Apoi a închis poarta şi a plecat. Asta făcea el în fiecare duminică după-amiaza.

(Matilda Mircea (Cocuța) – Un mare mărturisitor creștin. Preotul Constantin Sârbu, Lucrare îngrijită de obștea mănăstirii Diaconești, Ediția a III-a, Editura Bonifaciu, Bacău, p. 18-39)