Începutul „reeducării” la închisoarea Suceava

Zona Moldovei a fost printre cele mai lovite de pu­ternicul val de arestări din anul 1948. Iaşiul, capitala regiunii, s-a aflat în fruntea mişcării cu caracter naţionalist, deoarece aici exista o puternică tradiţie începută în primii ani de după cea dintâi conflagraţie mondială a secolului XX. Stu­denţii de la facultăţile de Drept, Medicină, Litere, Agrono­mie ale Universităţii ieşene au fost primii reţinuţi de noile organe de represiune, Miliţia şi Securitatea.

Sosit de puţină vreme în „bătrânul târg al Ieşilor”, Gheorghe Bâgu mărtu­risea în amintirile sale, aşternute pe hârtie după două decenii de la desfăşurarea evenimentelor, deci în plin regim comunist, dar publicate din motive lesne de înţeles în anul 1993, că a fost arestat chiar în seara zilei de 14 octombrie 1948, de Sfânta Parascheva, mare sărbătoare a creştinilor ortodocşi din întreaga Moldovă:

„La un moment dat a apărut în faţa noastră un pirpiriu cu un cap mare, clăpăug, cu gâtul ca de scripcă şi cu dinţi mari şi rari. Cu mişcări iuţi şi stinghere, râzând forţat, ne-a blocat drumul.

– Vă rog legitimaţiile dumneavoastră!

Ca şi cum mi-ar fi dat cu un par în cap, eram să cad jos, dar mi-am revenit imediat şi mi-am impus curaj şi nepăsare. Am prezentat şi eu legitimaţia, după care am fost invitat să-l urmez pentru a da o scurtă declaraţie. Ştiam eu ce declaraţie mă aşteaptă şi cât de scurtă este. Totuşi l-am urmat pe acest slăbănog, de care aş fi putut să scap cu un singur pumn, bineînţeles, dacă n-aş fi ştiut că în spatele lui mai sunt vreo zece. Totul se sfârşise. Mi-am văzut cariera ratată, viitorul distrus, libertatea pierdută, şi într-adevăr, tot ce are omul mai scump şi sfânt în viaţă am lăsat eu la poarta închisorii […]. Am intrat pe poarta unei clădiri care nu trăda nimic din rolul şi importanţa ei.

Era o casă particulară, aşe­zată pe una din cele mai frumoase străzi ale Iaşiului, pe strada Copou, care ducea spre grădina publică cu teiul lui Eminescu […]. Am înţeles că trebuie să mă culc pe jos şi că în cameră mai sunt şi alţi deţinuţi. M-am apropiat de ei şi m-am întins pe duşumea, fără aşternut. În celulă mirosea îngro­zitor a urină şi mucegai şi era tare frig”

Mai toţi tinerii arestaţi în acest prim val au fost duşi la închisoarea din Suceava, cea mai mare din Moldova, deoa­rece era un fost fort militar dezafectat. În incinta lui, Secu­ritatea îşi avea birourile de anchetă. Tot aici se aflau instan­ţele de judecată. Din cauza numărului mare al celor reţinuţi, sediile locale ale noului organism de represiune fiind neîn­căpătoare, era mai potrivit să fie cu toţii aduşi în cetatea de scaun a lui Ştefan cel Mare.

Închisoarea era organizată şi condusă încă după mode­lul vechi. Directorul penitenciarului era un absolvent al Fa­cultăţii de Drept, iar gardienii erau cei de dinainte de anul 1948. În anul 1949 ei au fost înlocuiţi cu noile cadre recru­tate din elementele devotate clasei muncitoare, îndoctrinate politic şi ideologic, pline de brutalitate, dar fără o pregătire de specialitate corespunzătoare. Anchetele se făceau la orice oră, atât de ofiţerii de Securitate localnici, cât şi de angajaţi ai Securităţii din judeţele de unde proveneau cei arestaţi. Tratamentul aplicat deţinuţilor era foarte dur. Vaietele şi ţipetele celor torturaţi aveau scopul de a intimida pe cei reţi­nuţi. Condiţiile de detenţie, potrivit unor martori oculari, se situau la cotele cele mai joase: „Peste tratamentul inuman şi condiţiile de igienă indescriptibile (fortul era permanent umed şi lipsit de lumina soarelui în cea mai mare parte a zilei) – afirmă Dumitru Bacu în cartea sa de rememorări – se mai adăuga şi teroarea morală a prezenţei ofiţerilor ancheatori, dintre care unii deveniseră celebri prin sadismul şi cruzimea cu care schingiuiau, cum este cazul comisarului Pompilian, moştenit de comunişti de la poliţia veche, sau Fischer, originar de prin părţile laşiului, mic negustoraş, de­venit peste noapte ofiţer de poliţie”.

Întreaga activitate era însă direcţionată de şefii din Mi­nisterul Afacerilor Interne, care au trimis la Suceava o serie de ofiţeri care realizau o strânsă colaborare cu noii angajaţi ai Securităţii locale, organism abia constituit.

Securitatea s-a creat în urma hotărârii Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. din 10 iulie 1948, sub numi­rea oficială de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, fiind organizată „pe baze militare, introducându-se principii militare”. Modelul era desigur K.G.B.-ul sovietic, iar Teo­hari Georgescu a primit sarcina de a transpune în practică amintita hotărâre. Cadrele Securităţii aveau atribuţii largi putând face anchete, substituindu-se de multe ori organelor procuraturii. Metodele utilizate erau diverse: tortura fizică şi psihică, ameninţări, şantaj, presiuni asupra familiei. Aşa se face că în anii 1948-1949 numărul condamnărilor pentru delicte politice nu era foarte mare.

După anul 1950, o dată cu modificarea legislaţiei, se înăspresc pedepsele, sentinţele între 3 şi 5 ani de detenţie fiind tot mai reduse. Scopul era intimidarea populaţiei, înlăturarea adversarilor politici. Un număr important de cadre din vechea Siguranţă au fost înlăturate, cei mai mulţi fiind arestaţi. A rămas celebră teribila noapte de 27 iulie 1948, când la ora 2 în întreaga ţară au fost reţinuţi câteva mii de poliţişti şi agenţi, „cu excepţia informatorilor valoroşi”. Toate aceste acţiuni s-au pregătit dinainte. Nu au fost neglijaţi nici militanţii „din linia a do­ua” a partidelor istorice, inclusiv Partidul Socialist Demo­crat.

Deplasarea celor arestaţi la Suceava se explică prin faptul că Iaşiul nu dispunea de o închisoare de capacitate mare. Sesizând acest lucru, Dumitru Bordeianu, sosit aici încă din 25 iunie 1948, arăta în memoriile sale că „s-a ales Suceava, care dispunea de un număr mare de celule şi ca­mere, unde puteau fi încarceraţi câteva mii de arestaţi. Are­staţii din sudul Moldovei, de la Vaslui şi Bacău până la Milcov şi Dunăre, au fost depuşi la închisoarea din Galaţi”.

În penitenciarul din Suceava s-a înfiinţat, cu acordul conducerii, Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comu­niste (O.D.C.C.). Ea avea o structură asemănătoare sistemu­lui de organizare a Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) şi era condusă de Eugen Ţurcanu, având calitatea de secre­tar. Existau o serie de responsabili pe diferite sectoare de activitate: propagandă şi agitaţie – Alexandru Bogdanovici; cadre şi organizatoric — Alexandru Mărtinuş. Din conducere mai făceau parte Ştefan Moravschi, Ion Bole, Leonora Cebuc, Ion Negură, Caziuc ş.a.. Ultimul dintre cei menţio­naţi, potrivit fostului deţinut politic Marcel Petrişor, fusese student la Facultatea de Agronomie a Universităţii din Bu­cureşti, „arestat în 1948 şi zvârlit în lotul celor de la Su­ceava, unde se născuse ideea înfiinţării primei organizaţii a studenţilor cu convingeri comuniste, acel ciudat O.D.C.C., şi gândul de om simplu de la ţară, când auzise de aşa ceva, îl îndemnase să se facă prieten cu Necuratul ca să se vadă iar liber. Ţurcanu văzuse în el «omul cinstit», menit să-i facă şi pe ceilalţi să se convingă de ceea ce el se convinsese atât de iute: că fusese necinstit cu ancheta, că primise în familie o educaţie rea, că avuseseră familii dezmăţate şi că trebuiau neapărat toţi să treacă la demascarea întregii ţări, pentru a asigura propăşirea ei pe drumul propăşirii comuniste””

Structura O.D.C.C., copiată după cea a P.M.R., nu prea era agreată de politrucii din penitenciarul din Suceava, de teamă ca nu cumva să o scape de sub control. Apoi, partidul era unic, nu putea fi imitat. Unul din ofiţerii politici, sublocotenentul Stângă, l-a avertizat în acest sens pe Eugen Ţurcanu: „Aţi făcut o mare greşeală folosind formule orga­nizatorice de partid în activitatea de reeducare”. O oare­care îngrijorare a stârnit formarea O.D.C.C. şi în rândurile conducerii centrale a Ministerului Afacerilor Interne, care considera că o dată cu întărirea poziţiilor în rândurile deţi­nuţilor, amintita organizaţie va deveni tot mai autonomă. De altfel, nu după multă vreme, O.D.C.C. a fost interzisă de conducerea închisorii, ca urmare a indicaţiilor venite din partea organelor superioare.

Eugen Ţurcanu, Alexandru Bogdanovici, Alexandru Mărtinuş, Ion Negură şi ceilalţi lideri au făcut eforturi susţi­nute pentru popularizarea organizaţiei pe care o conduceau, dar rezultatele au fost sub aşteptări. Recunoscând acest lu­cru, unul dintre supravieţuitorii Gulagului românesc, dar mai ales ai cumplitei reeducări de la Suceava şi Piteşti, Traian Popescu, susţine între altele, într-o convorbire avută cu Gabriel Stănescu, că „trebuie menţionat faptul că adeziunea la O.D.C.C.a fost extraordinar de mică, insignifiantă, toţi cei­lalţi deţinuţi proveniţi din cadrul Mişcării Legionare opunându-se într-o proporţie covârşitoare acestei acţiuni”.

Totuşi, autorităţile comuniste, care abia cuceriseră pu­terea, s-au folosit de O.D.C.C. pentru a lovi în Mişcarea Legionară şi a o desfiinţa. Din acest motiv, cei care s-au în­scris în Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste beneficiau de unele privilegii şi facilităţi în închisoare.

Martor al tumultoaselor evenimente din acei ani, Dumitru Bordeianu, aflat în închisoarea suceveană din 25 iunie 1948, consemnează în amintirile sale faptul că „celor ce au aderat al O.D.C.C., pentru a avea condiţii preferenţiale – un blid de linte în plus luat din tainul celorlalţi – li s-a promis că vor fi scoşi din închisoare şi că partidul va face din ei activişti de frunte. Câtă naivitate, câtă lipsă de judecată şi câtă credu­litate puerilă!”. În felul acesta, autorităţile comuniste au reuşit să spargă unitatea legionarilor de la închisoarea din Suceava, învrăjbind pe unii împotriva altora. Ele au urmărit cu multă atenţie activitatea O.D.C.C. într-o notă din 21 aprilie 1950 a Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor, expediată unităţilor aflate în subordinea sa, se arată că „amintita organizaţie s-a creat în închisoarea din Suceava în cursul lunii noiembrie 1948. Comitetul de con­ducere era alcătuit dintr-un grup de legionari cu «priză la masă», care căutau să scoată din demoralizare o serie de ele­mente legionare şi să le menţină mai departe sub influenţa lor”. Documentul releva în continuare că şefii O.D.C.C. au început o serie de conferinţe despre Uniunea Sovietică, făcând chiar un apel către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Cu toate acestea, vigilenţa organelor de ordine era trează, deoarece „în dosul acestor conferinţe, ei continuă să propage ideile legionare. Această situaţie du­rează până după proces, în februarie 1949, când comitetul e dizolvat de către Direcţia penitenciarelor şi organele noastre încep o acţiune de fracţionare în rândurile legionarilor”. (…)

Pentru a-şi atinge scopurile mârşave, lui Eugen Ţur­canu i se părea normală colaborarea cu Securitatea locală, dar şi cu şefii din Ministerul de Interne. Conducătorul Ser­viciului Inspecţii, inspectorul Iosif Nemeş, a vizitat în două rânduri penitenciarul sucevean. Cu acest prilej, Alexandru Bogdanovici şi Eugen Ţurcanu au fost scoşi la raport. Traian Popescu, fost deţinut politic care l-a cunoscut pe Ţurca­nu, pretinde, după mai bine de cinci decenii, că organele Mi­nisterului de Interne „au găsit în Ţurcanu colaboratorul ideal pentru punerea în practică a satanicului experiment” şi „îl instruiesc asupra modului de desfăşurare a acţiunii”.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)