Închinăciune părintelui martir Dumitru Zamisnicu
Părinte sfânt şi drag, îţi mai aminteşti de lacrimile dorului amar din celula teroarei din penitenciarul din Iaşi? Mai ţii minte, părinte, când ucideam dorurile, dorind moartea? Sfinţia ta îmi oblojeai suferinţele foamei, ale mizeriei, ale teroarei, ale pedepselor sângeroase şi ale multor alte zămisliri diavoleşti ale răului cu Sfântul Duh al blândeţii sufleteşti de care dădeai mereu dovadă şi mă sfătuiai să cred şi să nu urăsc pe nimeni…
Să cred în Dumnezeu, în milostivirea lui faţă de creaţia sa, din care facem parte şi noi, oamenii şi să nu urăsc pe nimeni, căci ura stă la baza răului universal… Dar eu nu puteam să nu‑i urăsc pe oamenii‑fiare, pe torţionarii sadici care ne ucideau în bătăi cumplite, în pedepse cu foamea şi întunericul din carceră, cu insulte veninoase şi, mai ales, cu ameninţări drăceşti că niciodată nu vom fi liberi…
Îţi mai aduci aminte de sergentul major Chirilă, părinte sfânt?… Cel ce ordona să stăm în poziţie de drepţi ore în şir în zilele când era el de serviciu, iar cel care îndrăznea să scoată o vorbă era scos afară din celulă şi bătut până sângera şi‑şi pierdea cunoştinţa…
Şi‑ţi mai aduci aminte, părinte drag? Dormeam pe un pat metalic suprapus, al treilea, sfinţia ta, eu şi un fost student de la Conservator… Dar numai somn nu era acela, părinte sfânt! Fiecare dintre noi ne temeam să nu cădem de la acea înălţime şi să strivim în cădere alţi deţinuţi care dormeau direct pe ciment la poalele paturilor…
Sfinţia ta ne încurajai mereu pe toţi cei care nu mai putem suporta acele chinuri, te rugai pentru noi şi ne hrăneai cu speranţele existenţei, cu blândeţea dumnezeiască a sufletului sfinţiei tale.
Ne sfătuiai mereu că nu culorile politice îi învrăjbesc pe oameni şi‑i fac să se urască şi să se ucidă între ei, ci răul, sau, mai bine zis, diavolul din sufletul fiecăruia…
Şi‑ţi mai aduci aminte, părinte drag? Mi‑ai spus la un moment dat că ai fost acuzat de Securitate că susţii idei legionare… Atunci te‑am văzut pentru prima oară cu lacrimi în ochi… Şi mi‑ai spus cu mult amar: „Eu am crezut în idealurile înălţătore ale legionarilor, în patriotismul lor, în credinţa lor curată, în dorinţa lor sinceră de a civiliza ţara noastră… N‑am acceptat însă niciodată crimele lor odioase, naţionalismul extrem, antisemitismul şi… încă multe altele… Dar Securitatea nu m‑a condamnat pentru ideile mele politice, ci pentru faptul că am refuzat să semnez contractul cu diavolul, adică să devin „turnător”… Eu nu puteam să‑i vând pe enoriaşii mei care mi se spovedeau cu încredere, îmi spuneau cât de greu trăiesc şi blestemau în plâns cumplit ororile comunismului… Am preferat să trăiesc torturile care mi s‑au oferit printr‑o condamnare nedreaptă decât să‑mi vând sufletul diavolului sau să‑i fac rău unui semen al meu…”
Îţi mai aminteşti de lacrimile amestecate cu sânge, părinte sfânt?… de plânsul amestecat cu dor şi speranţe… de zilele îngemănate cu teroarea şi întunericul, de nopţile când visam că suntem liberi şi ne trezeam în hohote de plâns?…
Îţi mai aminteşti, părinte drag?
Îţi mai aminteşti, părinte martir?
(Prof. Dumitru Vacariu, „Închinăciune părintelui martir Dumitru Zamisnicu” în Epifania. Revistă de dialog ortodox, Iași, nr. 25, iunie-august 2013, pp. 105-106)