Închisoarea Aiud – o veritabilă universitate

Aiudul, ca orice închisoare în general, este o veritabilă universitate. Se învaţă cu pasiune toate ştiinţele şi artele: literatură, filosofie, matematică, astronomie, ştiinţe naturale, istorie, limbi străine…

Se învaţă cu atâta aviditate, încât ai putea crede că s-a condiţionat eliberarea deţinuţilor de volumul şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Componenţa unei celule se apreciază după calitatea “profesorilor” care o formează.

Paralel şi în continuarea efortului de studiu, are loc activitatea de creaţie. Cea mai frecventă activitate creatoare este cea poetică. Fiecare celulă are “poetul” ei. Uneori, toţi cei patru componenţi ai unei celule scriu versuri. “Scriu” este o figură de stil. De fapt, se compun mental şi eventual se transcriu, pentru stilizare şi memorare, pe sticlă. Se obţine o bucată de sticlă de geam cât să încapă în palmă, se dă cu o peliculă de săpun pe ea şi se scrie cu un beţigaş. Pe sticla devenită oarecum mată, urma lăsată de beţigaş se evidenţiază prin fenomenul de reflexie. Este o întreagă luptă pentru păstrarea bucăţilor de sticlă pentru scris. Eu am avut, ani de zile, o bucată de sticlă foarte subţire şi perfect transparentă, pe care o ascundeam la percheziţii, lipind-o de geamul celulei. Fiind foarte subţire, trecea neobservată. Sticlele mai groase se vedeau de la distanţă şi cădeau mai uşor pradă. Cea mai frecventă metodă de obţinere a sticlei, era spargerea geamului de la WC, unde acest fapt nu dăunează nimănui. Trebuie doar să o faci fără prea mult zgomot şi în tura “gardianului bun”, care nu te-ar pedepsi în caz că te-ar surprinde făcând această operaţiune.

Pe asemenea bucăţi de sticlă s-au creat capodopere!

***

Prin Aiud au circulat şi alte “cărţi”. Pe mine m-a impresionat extraordinarul “poem metafizic” al lui Costache Oprişan. Când am luat cunoştinţă de acest poem atât de profund şi atât de bine şlefuit din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura română prin moartea acestui martir al tineretului creştin din România, ce flacără s-a stins în adâncul catacombei de la Jilava!

Aiudul este şi o vastă şcoală de eroism. Unul din adevărurile în care se crede cel mai mult este acela că orice creaţie de valori necesită jertfă. Printre primele texte care se învaţă aici, la Aiud, sunt cuvintele lui Moţa: “Măsura creştinătăţii noastre este jertfa”. Sufletele luptătorilor din umbra zidurilor se scăldau în apele tari şi purificatoare ale spiritului eroic.

Am cunoscut în decursul detenţiei mele oameni care începând din adolescenţă şi până acum, în pragul apusului, au fost numai în lupte, prigoane şi închisori. Eram uimit de câtă rezervă de energie spirituală aveau, ca să poată rezista la asemenea încercări. Erau ca nişte arbori înfipţi în stânca piscului, rezistând la necontenitele viforniţe şi furtuni care bat la asemenea înălţimi. Dintr-o astfel de stare de energetism moral, s-a născut poezia “Jnepii” a lui Radu Gyr, acest imn al dârzeniei legionare. În prezenţa acestor oameni, era imposibil ca să nu te străduieşti să-ţi îndrepţi coloana vertebrală a fiinţei tale interioare şi să nu doreşti să fii asemenea lor!

(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)