La închisoarea Ploieşti

La 1 Decembrie 1942 am fost expediaţi la Ploieşti cu o carosată păzită de comisari; am ajuns aproape îngheţaţi. Curentul provocat de îngustimea gangului de la intrare ne transformase în mumii vinete. Unul dintre comisari a întârziat mult cu teancul de dosare după uşa deasupra căreia scria: Director.

Am dat bună ziua. Dar nu răspundea nimeni. Primul a aprins lumina electrică. În spatele biroului masiv, înfundat în fotoliu, era directorul închisorii: un cap mare, hidos, cu ochi bulbucaţi de bazedovian, un trup scurt şi gros, ca de pitic, având pe piept, aşezate ostentativ aproape de umăr, două decoraţii lucioase, cu panglici lungi, tricolore. Părea că se pregăteşte o reprezentaţie de bâlci. Deodată ţipă cu glas piţigăiat:

– Primuleee! Ăştia mă înjură!…

Stupefiaţi, până să ne dezmeticim încasasem de la prim, doi, trei pumni în faţă, pe unii buşindu-i sângele; cu lovituri de cizmă peste fluierele picioarelor a comandat:

– Drepţi! Alinierea!

Îmbrâncindu-ne şi lovindu-ne ne-a aşezat în linie în faţa biroului. Şedeam încremeniţi. Directorul s-a ridicat din scaun sprijinindu-se într-un baston. Era şchiop şi avea proteză la picioare. Iar a ţipat:

– Primuleee! Ăştia iar mă înjură!…

Pumnii primului ne mutau fălcile din loc şi directorul ne lovea cu bastonul unde nimerea.

– Nu ştiţi să salutaţi tâlharilor?, a răcnit primul.

– Am salutat când am intrat, am răspuns noi.

– Cum aţi zis?

– Bună ziua!

– Primuleee! Ăştia iar mă înjură, a ţipat a treia oară directorul.

– Bă, a zis primul, aici se strigă cât poţi de tare: Să trăiţi!

Tăceam, ştergându-ne feţele însângerate şi pipăindu-ne cucuiele.

– Ziceţi mă: să trăiţi!

– Să trăiţi, am zis, puţin convinşi că vor fi nemuritori asemenea ticăloşi.

– Încă o dată, mai tare, se răsti primul.

Am zis mai tare, înecându-ne năduful.

– Încă o dată şi mai tare!

Ca şi cum ne-am fi înţeles am strigat tare, în batjocură, lungind fiecare cuvânt:

– Săăă…Trăiiiiiiţi!

Primul şi directorul s-au uitat unul la altul, înţelegând batjocura. Îmbrâncindu-ne, primul ne-a scos pe gangul îngheţat. Ceilalţi patru gardieni ne-au comandat: „Culcat!”. Ne-am trântit pe burtă aşteptând alt supliciu. Un deţinut de drept comun îmbrăcat cu un halat care odată fusese alb, stând călare pe spinarea fiecăruia mai mult ne-a jumulit cu o maşină de tuns ştirbă. Primul i-o smulgea din mână din când în când şi după ce o trântea de ciment i-o dădea:

– Ia vezi, mă, că acum merge bine! Apoi ne-a lăsat în grija celor patru şi s-a dus să primească dispoziţii speciale pentru noi.

Puşcăria din Ploieşti, ca şi celelalte puşcării din ţară, era arhiplină cu arestaţi; mulţi erau legionari. Cei judecaţi deja aşteptau trimiterea spre penitenciarele principale pentru executarea pedepselor: Aiud, Piteşti, Doftana, Craiova, Galaţi, Suceava. Alţii erau aduşi pentru a fi judecaţi (cum era şi cazul nostru). Grosul îl formau deţinuţii de drept comun: pentru a nu merge pe front săvârşeau furturi sau alte infracţiuni care le asigurau câte cinci-şase luni sau un an-doi de detenţie salutară. Erau deferiţi justiţiei mulţi soldaţi sub învinuirea dezertării, pentru o întârziere de două-trei ore la prezentarea în regiment, şi primeau 25 ani muncă silnică sau chiar condamnare la moarte. În secţia de dormitoare mari, la comun, nu mai era loc.

Am fost băgaţi într-o cameră de 5/5 metri, fostul depozit de păr de porc folosit la atelierele de perii. Nu se mai confecţionau perii, dar baloţii de păr de porc umpleau camera până la plafon. Aici urma să stăm în stare de prevenţie până la fixarea datei pentru judecarea procesului. Ni s-a adus ca hârdău un ciubăr pentru apă şi o cană de tablă. Apoi tineta, vasul pentru necesităţi; făceam cunoştinţă pentru prima dată cu aceasta, indispensabila condiţie de detenţie. După o percheziţie amănunţită în care ni s-au rupt mânecile la haine şi mantale, ni s-au sfâşiat pantalonii şi gulerele cămăşilor, pipăindu-ni-se toate cusăturile, şi ni s-au luat şireturile, primul, rânjind satisfăcut, ne-a indicat locul de dormit, pe baloturi, „Pe sofale, ca boierii”.

Uşa s-a închis şi în cameră s-a făcut aproape întuneric căci fereastra, deşi mare, era blocată de baloturi. Bâjbâind prin semiobscuritate şi dărâmând câteva stive de baloturi am creat câteva prispe în terase; pe ele ne urcam şi ne odihneam. Se înserase de-a binelea când ne-a sosit masa.

– Voi nu eraţi în porţie pe ziua de azi, ne-a zis şeful secţiei, care însoţea pe deţinutul de drept comun care distribuia masa, dar a mai rămas mâncare! (Va avea Dumnezeu în vedere aceste gesturi la judecata fiecăruia?)

Mâncarea, o zeamă lungă de arpacaş amestecat cu frunze de varză, mirosind a ciubăr putred, nespălat, n-am putut s-o mâncăm. Ni s-a dat un bec, vopsit albastru (pentru camuflaj); când să-l montăm în fasungul din plafon a avut loc un scurt-circuit. Luminile din penitenciar s-au stins. Primul a venit şi ne-a înjurat, apoi a plecat după electrician. Vedeam prin fereastra în parte deblocată cum se aprind luminile în diferite puncte ale închisorii. La noi n-a mai venit nimeni până la ziuă.

Încercând să ne întindem pe „sofale”, după câtva timp am simţit înţepături în piele şi usturime; scărpinându-ne, prindeam nişte cocoloaşe mici şi moi, vii, sub degetele noastre. Am început să ne întrebăm:

– Măi frate, tu poţi să dormi?

– Nu pot, măi frate!

– Ce-or fi zgrăbunţele mititele de pe piept?

– Măi, n-or fi păduchi, observă unul.

– Păduchi?, am intonat miraţi aproape toţi.

– Da, măi, de porc încă, completă altul.

– Să ştiţi că părul e plin cu păduchi de porc, ne-am dat toţi cu părerea.

– Ce facem?, întrebă unul, alarmat ca şi cum am fi fost în Roma, iar Hanibal ante portas.

Ne-am zbătut până la ziuă îngroziţi de gândul că vom fi mâncaţi de vii de păduchi. Dimineaţă la „deschidere” a venit primul odată cu sunarea clopotului, însoţit de un gardian care deschidea lacătele şi trăgea zăvoarele, comandând: „Drepţi”. Nu cunoşteam reguli interioare de puşcărie. N-am luat poziţia de drepţi căci cocoţaţi pe baloturile de păr ajungeam la plafon iar în faţa uşii lângă ciubărul cu apă şi tinetă abia încăpeau doi-trei. Ne-au privit chiorâş şi gardianul ne-a învăţat să dăm raportul:

– Să trăiţi, domnule prim, camera X cu atâţia deţinuţi sau arestaţi preventiv, gata pentru program! Aţi înţeles? Unul din voi va fi şeful camerei. Îl alegeţi. El răspunde de curăţenie, de linişte şi raportează dacă cineva e bolnav, de râie mai ales, sau dacă a murit cineva. Ceilalţi nu vorbesc. Aţi înţeles, bă?

– Domnule prim, am zis, îmi daţi voie să raportez?

– Tu eşti şeful?

– N-am hotărât încă, dar până hotărâm ne vor mânca păduchii de porc dacă nu daţi dispoziţie să fie scoşi baloturile din cameră, uitaţi-vă ce e pe noi!

Şi de sub cămaşă am scos câţiva păduchi, mari ca bobul de orz. Primul s-a tras înapoi un pas.

– Să vină sanitarul la mine imediat, i-a ordonat gardianului.

Sanitarul, un gardian lung, buzat şi chel, salută cu chipiul în mână, plecat înainte ca şi cum un jug îi stătea permanent pe grumaji. Purta un halat peticit pe la coate şi cu un buzunar mare în faţă, cusut strâmb.

– Aduci douăzeci de deţinuţi din „secţie” şi cari cu ei baloturile de păr în beciul atelierului de perii. Le dai la ăştia (arătând spre noi) cinci kilograme de gaz, două găleţi cu var şi două bidinele, două mături şi cârpe de spălat pe jos şi-i laşi să ia apă din curte. Până la ora 12 să fie lună aici. Ai înţeles? Apoi ni se adresă nouă, liniştitor: bă, să ştiţi că de păduchi nu scapi în puşcărie. Şi noi mai ducem câte unul acasă. Da’ n-o să mai aveţi aşa mulţi! Să vă păducheaţi şi voi mai des. De două-trei ori pe zi, că altă treabă nu aveţi!

– Bine, să trăiţi, am zis noi, bucuroşi de sfaturile şi măsurile igienice competente ale primului.

– Bă, acum duceţi tineta la canal şi hârdăul la apă.

Aceste noi cunoştinţe şi deprinderi vor constitui coordonatele comportamentale pe durate lungi de viaţă. Deţinuţii de drept comun au cărat baloturile înjurând toţi porcii printre dinţi şi pe cei care-i puseseră la această muncă. Apoi am spălat, am văruit şi am şters cu gaz duşumelele, uşile şi ferestrele. Am primit pături vechi, roase şi împuţite, apoi ne-am despăducheat, conform indicaţiei primului, tot restul zilei, căci păduchii depuseseră atâtea ouă (lindini) încât toate cusăturile interioare ale hainelor noastre luceau. Noaptea ne-am putut totuşi odihni. Dimineaţa ne-am aliniat şi am dat raportul, conform instrucţiunilor. Apoi ni s-a servit terciul.

Sfătuindu-ne între noi, am hotărât să fixăm un program de rugăciuni, până în ziua procesului. Când eram pe punctul de a îngenunchea au intrat primul şi un gardian cu tablourile regelui Mihai şi al lui Antonescu. Gardianul, suit pe capacul tinetei, a atârnat pe peretele dinspre răsărit tabloul lui Antonescu. Pe peretele opus l-a aşezat pe al regelui şi au ieşit. Vrând să îngenunchem, în loc să avem în faţă o icoană, aveam chipul unui idol. De pe tinetă, am smuls cuiul şi l-am bătut cu un bocanc sub al regelui.

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 63-66)