Închisoarea, prilej de mântuire sau de cădere
Închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie. Necunoscutul, prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un superior (Duhovnic) căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţa preoţilor. F
ăceam ascultare şi faţă de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedagogie Divină, în care voia ta intră în chip conştient în subordinea Voii Divine.
Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea Crucii şi acceptarea Voii lui Dumnezeu? După „cin” nu eşti monah. Poţi folosi însă această condiţie pentru creşterea ta duhovnicească, asumându-ţi suferinţa pentru greşelile proprii, aşa cum şi-a asumat-o tâlharul de pe cruce sau Căpitanul la Jilava: „Stau aici pentru păcatele mele” – mirean fiind după starea civilă, în societate, dar monah după duh.
Dumnezeu iubindu-ne, văzând gândul şi strădania noastră de a-L sluji, ne-a pus în condiţii care ne dădeau posibilitatea să-I oferim o fiinţă integral purificată (trup şi suflet) spre jertfire.
Cine a trăit în acest sens a câştigat mari daruri sufleteşti. Cine n-a înţeles intenţia Divină a fost neliniştit sufleteşte, muncit de gândul claustrării, al foamei şi terorii, alarmat de situaţia celor din familie. Unii aveau atitudini protestatare, uneori cutezătoare, expunându-se la sancţiuni care au dus chiar la moarte. Alţii, neancorându-şi întreaga fiinţă în Dumnezeu, au căzut în deznădejde şi s-au prăbuşit sufleteşte, învinuindu-L chiar pe Dumnezeu de nenorocirea în care se află. Cutezătorii s-au aruncat sub securea călăului deznădăjduiţi, iar „călăul” i-a primit în braţe deja morţi.
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)