Închisorile lui Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu s-a născut, potrivit mărturiilor celor din familie, în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare. Urmează şcoala din comuna Pleşcoi şi liceele „BP Haşdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina în 1909, susţinându-şi teza de licenţă, în anul următor, în chirurgie. Îşi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie¹.

Încă din Gimnaziu „devorează” literatura română, apoi, în liceu, cărţile în limba franceză şi arta poetică a lui Eminescu. Descoperă Psihologia şi Morala, citind din Schopenhauer şi Upanişade, apoi orice este legat de spiritualitate, după cum mărturisea în 1935: „Din anii întâi de litere, psihofizica şi psihopatologia, dincolo de Sergio, Wundt şi Hofding, m-au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janet şi ale lui Wiliam James, cu experienţa lui religioasă. […] Am alergat la tot ceea ce atunci […] ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism, pozitivism, evoluţionism, Littré, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii, ziceam cu ei, va fi fost Dumnezeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai caută sâmburele în haosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus, în roadele ramurilor noastre. La o parte, deci, cu fastele şi arhivele cosmologiilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile. Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaş. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank şi Karpe, am citit Seferul cu comentariile lui, am practicat pe rozcrucienii lui Péladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut; am rămas îndelung la Teosofie, de la Gnoză şi Pista Sofia, prin Fabre d’Olivet, Saint Yves d’Alveidre, Eliphas Lévy şi Papus până la modernii Schuré, Rudolf Steiner, madame Blawatzky, Annie Bessant şi câţi alţii.

Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea.

[…] Ceea ce pot afirma, sfârşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de Filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă. Unilateral, aş fi fost poate ateu naiv, un simplist negatic. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe unde să străbată experienţe complete, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţa de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”².

La 21 februarie 1910, Vasile Voiculescu se căsătoreşte cu domnişoara Maria Mitescu, studentă la Medicină, cu care va avea cinci copii. În acelaşi an, este numit medic într-o localitate din judeţul Gorj, după care va participa la Războiul de Reîntregire ca şef al Spitalului mobil nr. 6. Acum se va îmbolnăvi de tifos exantematic, de frebră tifoidă şi de icter, pentru că îngrijise bolnavii de aceste boli, aflaţi în refugiul din Moldova, cu toate că refuzase să plece în concediu pentru refacere³. Pentru curajul său dovedit în timpul războiului, Vasile Voiculescu primeşte decoraţia „Steaua României cu spade”. Tot pentru meritele sale în slujba sănătăţii poporului, în 1925 primeşte decoraţia „Crucea Meritul Sanitar”, clasa I.

Profesarea medicinii cu responsabilitate îi aduce celebritatea lui Vasile Voiculescu. De altfel, el va ţine o serie de conferinţe la radio, cu temă directă igiena populaţiei şi va publica mai multe volume de farmacologie verde. Pentru Voiculescu, după cum mărturisea, „medicina nu este o profesiune, ci o pasiune”. De altfel, era supranumit „medicul fără de arginţi şi era foarte căutat. Pentru Voiculescu misiunea era de a-i căuta pe bolnavii săraci, să-i ajute pe cât îi stătea în putinţă, pentru a le alina durerile. „Îmi spunea adesea, mărturiseşte Constantin Daniel despre Voiculescu, că nu se cuvine să lăsăm să treacă o zi fără fapte bune, medicul fiind din acest punct de vedere într-o poziţie privilegiată prin însăşi natura profesiunii sale, căci poate face foarte uşor asemenea fapte, fără să caute prea mult”⁴.

„Tratamentele sale depindeau în bună măsură de ceea ce se numea «diagnostic existenţial», care stabilea modul cum se răsfrânge tulburarea somatică în viaţa psihică a bolnavului, ce cauze sociale ar fi putut genera boala, ce abuzuri, ce vicii, ce deprinderi rele sau bune are suferindul… ca şi medicii germani de la începutul secolului al XX-lea, el admitea că o boală poate fi folositoare şi trebuie deci utilizată de medic; de exemplu, o pneumonie acută putea fi invocată spre a-l determina pe un pacient să se lase de fumat, de abuzuri alcoolice ori de alte deprinderi dăunătoare”. Doctorul Voiculescu nu îi comunica bolnavului un diagnostic savant, în termeni sofisticaţi, ci în apelaţia populară a bolii lui şi mai cu seamă îi spunea ce îl doare, ce îl supără şi unde este suferinţa, iar apoi care sunt simptomele afecţiunii sale. De aceea, tratamentul prescris era urmat cu sfinţenie, aşa explicându-se multe din succesele terapeutice pe care doctorul Voiculescu le-a obţinut în ţară, dar şi la Bucureşti⁵.

Sihastru în lume

În 1922, va ajunge medic şi profesor de igienă la Institutul Pompilian din Bucureşti şi şef al Circumscripţiei 12 medicale din Capitală. Despre activitatea medicală în acest capitol al vieţii sale, aflăm din mărturia doctorului Constantin Daniel: „Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare. Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bolnav pe care îl consulta era lesne receptată de pacienţii lui, care îl adorau. ş…ţ îi examina cu atenţie, le prescria medicamente, pe care de multe ori le aducea chiar el, le spunea cuvinte de îmbărbătare şi nu uita niciodată să le lase un mic dar, fie în bani, fie în alimente sau îmbrăcăminte”⁶.

În ceea ce priveşte activitatea literară, Vasile Voiculescu debutează în „Convorbiri literare”, cu poezia „Dorul”, în anul 1912, iar în 1916 cu volumul „Poezii”, publicat la Editura Poporul. După publicarea mai multor volume de poezii, în 1920 devine membru al „Societăţii Scriitorilor Români”. Din 1922 este director al Fundaţiei Culturale, iar între 1927-1944 colaborează la „Gândirea” lui Nichifor Crainic, unde nr. 7 din 1943 îi dedică un număr omagial. Tot în 1927, lui Voiculescu i se pune în scenă piesa „Măiastra fără inimă”. Din 1934, Vasile Voiculescu este director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost epurat⁷.

La 22 noiembrie 1946, îi moare soţia de hemoragie cerebrală. În acest episod din viaţa marelui poet, fiul său Ion Voiculescu îşi aduce aminte de următorul dialog: „În ziua când a murit mama de congestie cerebrală, el, care ştia deznodământul, m-a luat la farmacie şi pe drum, printr-o ploaie măruntă şi deasă, pe cheiul gârlei, ţin minte că m-a oprit şi mi-a spus: «Vreau să te rog ceva şi promite-mi că vei încerca să mă asculţi: Să crezi în Dumnezeu! (subl. n., ANP)».

După moartea mamei, […] tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani”. De altfel, de acum începe ultima etapă a vieţii lui Vasile Voiculescu, deoarece până la sfârşitul vieţii nu va mai publica nimic⁸.

Despre figura de autentic creştin a lui Voiculescu, avem descrierea scriitorului Vlaicu Bârna, care l-a cunoscut în 1934, pentru a-i solicita o colaborare la revista „Azi” a lui Zaharia Stancu: „Nu mai ştiu în amănunt cum a decurs această întâlnire, dar am fost profund mişcat de acel om a cărui înfăţişare era însăşi bunătatea întruchipată, în figura uscăţivă a unui bărbat al cărui obraz semăna cu sfinţii din icoane. Barba şi mustaţa le avea tuşinate, scurt, fiind înspicate cu alb tot aşa de bine putea să pară profilul unui rege asirian într-o stampă, despovărat şi drept în rasa unui anahoret. Avea privirea dreaptă, deschisă, vorba măsurată, degajând şi ea ca şi trăsăturile fine ale chipului său o cuceritoare omenitate”⁹.

Dragostea de semen este o altă caracteristică constantă la Voiculescu, după cum am arătat mai sus. Potrivit mărturiei aceluiaşi scriitor Vlaicu Bârna, marele poet a ajutat evrei în perioada conducerii antonesciene: „Scriitorul Ury Benador a pomenit o dată în paginile «Gazetei literare» cum, în anii războiului, Voiculescu i-a dat o întâlnire prin subsemnatul, ca să-i poată înmâna în secret o sumă de bani obţinută de la Radio pe un alt nume pentru că scriitorii de origine evreiască nu mai aveau acces nici în presă, nici la emisiunile radiofonice. Acelaşi lucru îl făcuse pentru Peltz, Alfred Margul Sperber, pentru Mihail Sebastian, Aderca, Şerban şi alţii”¹⁰.

Încă din 1946 Vasile Voiculescu frecventează cercul religios „Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim. Aici încheagă o prietenie cu părintele Agaton Sandu Tudor, cu Alexandru Mironescu¹¹, Benedict Ghiuş şi, mai târziu, cu Andrei Scrima. De altfel, când tânărul teolog Scrima era bibliotecar la Biblioteca Patriarhiei, în perioada 1953-1956, Vasile Voiculescu îl vizita aproape zilnic, chiar dacă asociaţia „Rugul Aprins” fusese desfiinţată de autorităţile statului în 1948. În cartea sa, Timpul rugului aprins, Andrei Scrima îşi aduce aminte de prezenţa lui Voiculescu la întrunirile intelectualilor de la Antim: „Dincolo de prestigiul recunoscut al unei personalităţi de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezenţa lui de gingăşie şi de eleganţă intelectuală”¹².

Închisoarea, îndurată cu demnitate

Pentru păstrarea acestor legături cu intelectuali ce odinioară frecventaseră „Rugul Aprins”, în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal.

În timpul interminabilelor şi severelor interogatorii, Voiculescu răspunde ferm: „Eu n-am desfăşurat nici un fel de activitate împotriva regimului democrat popular din RPR”. Ancheta a încercat să-l învinuiască de „activitate fascistă” pentru colaborarea cu revista „Gândirea” şi că ar face parte dintr-un „grup contrarevoluţionar”, al cărui cap ar fi ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Poetul a susţinut neclintit în continuare că nu a făcut politică antistatală, iar întâlnirile sale din casa lui Alexandru Mironescu cu Sandu Tudor şi alţi foşti din Rugul Aprins erau doar cercuri literare şi religioase¹³.

După anchete interminabile şi chinuitoare, în procesul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna pe Vasile Voiculescu la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii¹⁴. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală.

Despre comportamentul lui Vasile Voiculescu în puşcărie deţinem câteva mărturii valoroase. Istoricul Vasile Boroneanţ îşi aduce aminte de întâlnirea sa cu marele poet şi de comportamentul acestuia: „Eram istovit de puteri, iar în salon era linişte. […] După o vreme, când m-am trezit fără să mă pot mişca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez cu locul. Am zărit atunci într-un pat din colţul salonului, un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu. Am resimţit dintr-o dată o mare atracţie pentru el. Simţămintele au fost reciproce, pentru că, spre seară, l-am auzit întrebând: «Cine e tânărul care a fost adus la noi? Ajutaţi-mă să ajung la el». În scurt timp s-a aşezat pe marginea patului adus de câţiva fraţi de suferinţă, printre ei şi Jidveanu. M-a întrebat cu blândeţe cine sunt şi de unde vin. Abia ţinându-mi respiraţia de durere, i-am răspuns, apoi am schimbat câteva vorbe, după care a plecat bucuros, spunându-mi că, deşi se simte neputincios, o să mai vină la patul meu”.

În continuare, acelaşi fost deţinut politic spune despre Voiculescu: „Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!”¹⁵.

Alt fost deţinut politic care a avut ocazia să-l întâlnească pe Voiculescu în puşcărie este Aristide Dobre. Acesta îşi aminteşte de momentul întâlnirii în trenul de deţinuţi care îi transporta la Aiud: „Acolo, printre deţinuţii care veneau de la Bucureşti, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vârstnic cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă şi, văzându-mă atât de chinuit, mi-a oferit locul lui. Ne-am împrietenit în cele două zile şi jumătate cât a durat drumul până la Aiud. Aveam să aflu mai târziu că omul acela plin de blândeţe şi bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu.

[…] Ca şi în prima clipă când l-am întâlnit: blând, îndatoritor, liniştit şi resemnat. Se ruga şi el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte. […] Îl întrebam uneori: «Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiţi la vârsta dumneavoastră?» Şi îmi răspundea: «Domnule Dobre, asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc»”¹⁶.

La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge.

Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul.

(Adrian Nicolae Petcu – Revista Rost, an III, nr. 30, august 2005, pp. 20-23)

---

Bibliografie

Izvoare edite: Măduța, Sabina, Vasile Voiculescu şi Rugul Aprins, Bucureşti, Editura „Florile Dalbe”, 2001; VOICULESCU, Vasile, Opera literară. Proza, ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de Roxana Sorescu, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2003. Lucrări speciale: POPESCU, Florentin, Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu, Bucureşti, Editura Vestala, 2000; VOICULESCU, Vasile, Opera literară, în trei volume, ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de Roxana Sorescu, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2003.

---

1 Vasile Voiculescu, Opera literară. Proza, ediție îngrijită, prefață și cronologie de Roxana Sorescu, Editura Cartex 2000, București, 2003, p. 21-28.

2 Vasile Voiculescu, op. cit., p. 28-29.

3 Sabina Măduță, Vasile Voiculescu și Rugul Aprins, București, Editura „Florile Dalbe”, 2001, p. 34. Tot pentru statura sa morală, aici putem preciza că atunci când Voiculescu a primit Premiul Național de Poezie, în 1941, el n-a conceput să folosească banii primiți pentru nevoile familiei și, în ciuda protestelor mamei, mărturisește fiica sa Gabriela Delfour, i-a donat unei biserici din Ardeal, pentru cumpărarea unui clopot. Considera poezia o ofrandă, nu un mijloc de câștig (Ibidem).

4 Sabina Măduță, op. cit., p. 148.

5 Ibidem, p. 151-152; Vasile Voiculescu, op. cit., p. 29-31.

6 Sabina Măduță, op. cit., p. 155-156.

7 Sabina Măduță, op. cit., p. 24; Florentin Popescu, Detenția și sfârșitul lui Vasile Voiculescu, București, Editura Vestala, 2000, p. 20.

8 Vasile Voiculescu, op. cit., p. 32-35. Fiica sa, Gabriela Delfour Voiculescu, spune despre acest moment din viața poetului: „A iubit-o foarte mult și cred că «Sonetele» sunt inspirate de marea lor iubire distilată în retortele timpului. Scria tot timpul, mânca puțin. În biroul lui se pripășise un șoricel, dar nu ne-a lăsat să-i punem cursă. Nici ochiul de geam spart de la camera sa nu ne-a lăsat să-l reparăm, pentru că în el își țesuse pânza un mare păianjen cu cruce, pe care nu concepea să-l deranjeze, să-l alunge. Iubea mult animalele și copiii” (Sabina Măduță, op. cit., p. 33-34).

9 Ibidem, p. 24.

10 Ibidem, p. 29-27. Primul și al treilea vor fi solicitați în calitate de martori de către Voiculescu în procesul care i s-a intentat în anul 1958.

11 În acest sens a se vedea poemele dedicate lui Daniil Sandu Tudor și Alexandru Mironescu, în Vasile Voiculescu, Opera literară. Dramaturgia. Documente biografice. Manuscrise sechestrate-manuscrise regăsite, ediție îngrijită, prefață și cronologie de Roxana Sorescu, Editura Cartex 2000, București, 2003, p. 735, 861, 949.

12 Andrei Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, ediția a II-a, volum îngrijit de Anca Manolescu, Editura Humanitas, 2000, p. 135.

13 Florentin, Popescu, op. cit., p. 52-65.

14 Ibidem, p. 73-74. Documente din dosarul „Alexandru Teodorescu și alții” (Rugul Aprins) au fost publicate în Vasile Voiculescu, Opera literară. Dramaturgia. Documente biografice. Manuscrise sechestrate-manuscrise regăsite, ediție îngrijită, prefață și cronologie de Roxana Sorescu, Editura „Cartex 2000″, București, 2003, p. 565-665, fără respectarea normelor științifice de editare a unor astfel de izvoare istorice.

15 Sabina Măduță, op. cit., p. 28-29.

16 Ibidem, p. 45. Atât această mărturie, cât și cea anterioară se confirmă, atâta vreme cât Leonte Radu din Sibiu, un fost deținut politic, spune următoarele: „[Voiculescu, n.n.] era firav și așa suferea destul. Crucea și-a purtat-o cu mare demnitate și bravada n-o cunoștea. Era nu modest, ci în toate smerit. N-a suferit de foame că nu era mâncăcios, dar a suferit de frig, căci pe el, peste oase și piele, zeghea vărgată nu-l încălzea și o pătură nu era voie să o țină pe spate să se încălzească (Ibidem, p. 135).