Îndelung pătimitorul Paul Limberea, în chinurile infernului de la Piteşti

Din grupul de Literatură, a fost descoperit un talentat povestitor. Serile se transformară iar în seri abia așteptate. Băiatul care ne anunțase că ne aflăm în Triajul Gării Pitești, Limberea, ni le transforma în ceva extrem de plăcut. A început să povestească filme. Pe unele le văzusem, pe altele, nu. Le preferase și le reținuse pe cele psihologice. Contura personajele atât de vizual, încât parcă le și vedeam. La fel și cadrele în care se desfășura acțiunea. Iar când se isprăveau, rămâneam cu impresia că vizionasem chiar de adevăratelea filmul. Fiind aplaudat (în surdină), Paul ne-a spus că până aici n-a avut cum să-și dea seama că poate fi un povestitor ușor de urmărit! Norocul nostru era că îl ajuta memoria și surprindea excepțional „spina” iritativă a acțiunii! […]

 

Deodată însă am auzit o comandă a unuia dintre cei vechi: „Pe ei!”. În aceeași clipă întregul efectiv a sărit dezlănțuidu-se asupra căpitanului și totodată asupra noastră!

Apucasem să văd cum domnul Simescu dispăruse complet sub un mușuroi ce clocotea deasupra lui. De acum îl călcau în picioare. Pe mine mă surprinsese întins jos, lângă Ion și Mihai, care priviseră scena stând într-un cot. […] Toldișan, urcat pe prici, repeta urlând: „Pe ei! S-au demascat bandiții, pe ei!” […]

M-am simțit smucit și răsucit în pumni și șuturi, scuipat și înjurat. Fusesem reperați și preluați fiecare de către trei… Proprii noștri colegi și frați de suferință. Cine să se fi așteptat la așa ceva? Nu văzusem până în clipele acelea figuri atât de descompuse, atât de înfiorător exprimând ura! […]

Cu cât răbdai fără să arăți cât suferi, cu atât se îndârjeau, Simțisem totul „pe viu”. Îmi secase respirația. Ce a urmat, nu mai știu.

Auzeam doar sunetele ce se interferau și din care nu pricepeam nimic. Când simțeam că încep să-mi revin, primeam alt șut în coaste, care îmi tăia respirația. Cel care mă lovea își zicea că în acel fel mă încearcă dacă fac pe nebunul, prefăcându-mă leșinat. Când m-au reanimat, deși înecat de apa azvârlită în plină figură, continuau cu lovituri pe unde nimereau, să isprăvească odată cu teatrul! M-am pomenit tras în mijlocul ringului, cu capul la picioarele lui Limberea. Amândoi eram uzi leoarcă. Pe Paul l-am recunoscut după pieptarul său căptușit cu molton. […] M-am văzut supraviețuitor înconjurat de muribunzi, în urma unui carnagiu.

Mozaicul „ringului” care fusese întreținut curat devenise acum o baltă de sânge, în care zăceau fără cunoștință în diferite poziții și direcții majoritatea dintre noi, cei cincisprezece. […] Doar în câteva minute fusesem mutilați și transformați în niște gloabe însângerate, speriate și neputincioase! Ne clănțăneau dinții de frig, uzi cum eram, și ne sileam să executăm întocmai și imediat ce ni se ordona! […]

Dintre toți, cel care mi se arăta a fi o adevărată bestie era Juberian! […] Distribuia șuturi, pumni și bâte, cât mai egal ca număr și duritate, oricui i-ar fi picat în gheare. Pe când Roșca ze dezlănțuia pătimaș, în funcție de gradul de antipatie pricinuită de originea socială. Kendefy, Limberea și cu mine reprezentam pentru el dușmanii de moarte ai clasei muncitoare. Vampiri, care în loc de laptele mamelor noastre, supsesem sângele celor ce muncesc. Asta era fraza pe care o repeta cu aceeași înfocare, la fiecare cuvânt, cu câte-o lovitură. Și asta la fiecare „manej” când era „călăreț cu schimbul”, când în spinarea mea, când pe a lui Paul sau Kendefy. […]

Numai după câteva zile, ne-am pomenit în cameră cu niște băieți aduși unul după celălalt. Fără bagaje, fără nimic! Erau duși în „careul Posedaților”, tăbărâți la propriu și de șoapte, pe ton interogativ. Când apăreau, erau albi ca varul, iar când ieșeau de sub „cupola” Comitetulu, erau aprinși la față și transpirați. Rând pe rând cu fiecare, îl chemau pe Paul, care ritmic încasa serii de palme și pumni.[…] Colegii săi deveniseră martorii acuzării! Pe unul l-am recunoscut și mi-am amintit că, atunci când am sosit la Carantină, s-au îmbrățișat, de bucuria revederii. […] Probabil Paul nu putea să realizeze că tocmai unul dintre cei mai buni prieteni îl „dăduse în primire”! Pentru că altfel n-ar fi fost bătut chiar în halul acesta, pentru ca apoi să-l stropească din belșug cu apă, ca să-și revină. Sub ochii rătăciți ai „martorului”, Paul a fost târât de picioare, până la locul său, aici lângă noi!

Datorită udăturii și picăturilor de sânge lăsate în urma sa, am fost scoși la curățenie. Asupra lui s-au concentrat șuturile, pumnii și călăreții s-au scimbat între ei!

Toată noaptea am tresărit din moțăieli, datorită bruftuluielilor asupra lui și a căpitanului Simescu. Își numărau fandările schimbând pozițiile din cincizeci în cincizeci! Executau toate acestea cu „profesionalismul” unui sportman, în orele sale de antrenament. Atât de mult le intraseră în reflex! Efortul era însă aproape supraomenesc, uitându-te la ei, fiind martor că le mai puteau executa după atâtea reprize de schingiuiri și de nopți nedormite. […]

Consumul nervos cheltuit cu o zi înainte a contribuit la un somn profund, imediat ce s-a dat dispoziție pentru culcare și până ne-a trezit toaca. […] Până una-alta, ziua de astăzi ce se anunța cu adevărat primăvăratecă, a început cu o veste bună! Caraliul, ce ne luase în primire, înainte de a zăvorî ușa, s-a întors și ne-a anunțat: ”Pregătirea pentru baie!”

Întreaga cameră a izbucnit într-o exclamație generală!

Ca la o comandă, cei din prima serie au și început dezechiparea cu o precipitare de-ai fi zis că erau cronometrați! […]

Ne înșirasem ca la grădiniță doi câte doi, în fața ușii, așteptând întoarcerea seriei a doua. […] În răstimpul acela m-au îngrozit cicatricele pe care le aveau Paul, domnul Simescu, Turcu și Kendefy!

(Ștefan Ioan I. Davidescu – Călăuză prin infern, Vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 50-51, 58-59, 78, 88, 96, 118, 136, 145, 162, 170, 181-182)