Înfruntarea greutăților din pușcărie prin creații de poezie și piese de teatru

Din camera de pe secția unde am poposit întâi am auzit, seara, celularul de alãturi ca pe un stup uriaș zumzãind prin cele trei sute de ferestre. Impresia a fost puternicã. Mi-am declarat suferința și am fost dus în fața unei comisii de medici (deținuți care erau folosiți profesional în închisoare) ; aceștia mi-au examinat fistula și au pus diagnosticul unei tuberculoze osoase în regiunea sacro-coccigianã.

În felul acesta m’am pomenit într’o camerã mare de bolnavi t.b.c. – vreo treizeci la numãr – care aveau o hranã ceva mai consistentã și o rație zilnicã de hidrazidã.

Acolo l-am gãsit – și cunoscut – pe Nicolae Porsenna, vestit prin romanele lui slabe și prin cãrțile despre spiritism (el îi spunea metapsihicã). Fusese avocat de meserie, avea o culturã bogatã, cunoștea câteva limbi strãine. Era în vârstã acum, dar se ținea bine, avea simțul umorului și, mai ales, povestea frumos, seara, când gardienii se simțeau mai rar pe la ușã (coridoarele Aiudului nu aveau preșuri, dar gardienii, de cum intrau în serviciu, își îmbrãcau cizmele cu un fel de sandale de pâslã, cãrora deținuții le spuneau „pisici”). Mi-a venit și mie rândul sã povestesc, am spus ce am știut, pânã când, într’o bunã searã, am anunțat ceva nou, Steaua Zimbrului, piesã de teatru încã nescrisã, dar construitã – vreme de aproape trei ani – act cu act și scenã cu scenã, pânã la amãnunt. Aveam de gând sã încep a lucra efectiv în ianuarie și voiam ca mai întâi, povestind-o, sã vãd reacția ascultãtorilor – oameni de condiții și niveluri culturale foarte variate – și, eventual, observațiile lor. În prima searã nu am izbutit sã povestesc decât jumãtate din piesã; am sfârșit-o în cea urmãtoare. Reacția a fost atât de favorabilã –se putea spune entuziastã –, încât nu am mai așteptat sã vinã ianuarie și am început sã lucrez primele versuri chiar atunci, în noaptea aceea, 10 decembrie 1960.

M’a întãrit Dumnezeu și am lucrat cu mare îndãrãtnicie, zi de zi și noapte de noapte, alcãtuind și lepãdând mii și mii de versuri, repetând la infinit forma definitivã și recapitulând – o sãptãmânã din cele patru ale lunii – tot ce lucrasem pânã aici. Am lucrat acolo, în secția de bolnavi, am continuat sã lucrez în celular, unde am fost mutat dupã douã luni (bineînțeles, fãrã nici un semn de vindecare). Piesa a fost gata la 25 ianuarie 1961, dupã treisprezece luni de muncã neîntreruptã.

În același timp se rotunjea proiectul unui Meșterul Manole. Ideea îmi fusese sugeratã în 1958 de cãtre Ion Șahighian, care ar fi vrut sã-i scriuun scenariu pentru un film românesc. Inspirația centralã o avusesem într’un compartiment de tren, în drum spre Târgoviște, dar mare lucru nu creștea împrejur. În ultimii doi ani gândisem piesa îndelung, fãrã sã izbutesc a o închega mulțumitor; se repeta parcã drama însã și a legendei: o scenã se prãbușea aproape imediat ce fusese ziditã. În celularul de la Aiud m’am așezat pe proiect cu toatã stãruința, l-am închipuit în felurite ipostaze. Trecuse mai mult de un an de când isprãvisem Steaua Zimbrului, eram aproape descurajat î îmi mai trebuia o „cheie” și nu o gãseam. Prin luna aprilie a anului 1962 ședeam într’o celulã la parter, împreunã cu Piț (porecla de alintare a doctorului Constantin Diaconescu). Dupã câteva ore de tãcere (fiecare cu a lui) am exclamat:

– Piț, acum s’a nãscut Meșterul Manole!

Gãsisem și „cheia” care-mi mai lipsea. Din ziua aceea m’am așternut pe lucru, zi de zi și noapte de noapte; în vara lui 1963 piesa era încheiatã, dar câteva scene le-am înlocuit ceva mai târziu, prin toamnã.

Lucrasem și înmagazinasem în memorie peste zece mii de versuri –teatru și poezie –, repetarea îmi solicita mult mai mult timp, soliditatea memoriei îmi era deseori amenințatã de subnutriție și boalã.

În fapt, când mã gândesc la Aiud mã gândesc la aceste douã piese. Munca aceasta – și mai ales conștiința creației – mi-au menținut, de-a lungul acelor ani, un echilibru moral de care nu mulți se bucurau. Acest univers interior al meu m’a fãcut sã îndur cu numai jumãtate de suferințã toate privațiunile și promiscuitatea vieții de pușcãrie: foamea, frigul, oboseala, murdãria, praful, spaima, perchezițiile, umilințele de tot felul, turnãtoriile, nervii camarazilor de celulã. Nu am cuvinte sã-i dau mulțumitã lui Dumnezeu pentru acel dar de a fi în stare sã mã implic într’o asemenea muncã. Aproape cã nici de boalã nu-mi mai aduc bine aminte.

(ÎPS Bartolomeu Anania – Memorii)