Înfruntarea necazurilor prin rugăciune

Timpul trecea destul de greu, în special sub presiunea necazurilor fiziologice de care am amintit. Din această cauză deveneam din ce în ce mai nervoşi, mai puţin accesibili. Mâncarea slabă conta mai puţin. Căutam -totuşi- să ne menţinem moralul, ridicându-ne deasupra acestor mizerii care ne împrejmuiau.

Rugăciunea noastră de zi şi de noapte, contactul nostru cu Cerul, erau momentele ce ne înseninau frunţile, care ne uneau mai strâns şi care ne dădeau încrederea că până la urmă forţele răului vor fi înfrânte, chiar cu puţinele noastre forţe ce ne-au mai rămas.

Era o atmosferă îmbâcsită în acea cameră supraaglomerată. Prin geamurile deschise ce dădeau spre curte intra un miros greu de urină amestecată cu paie. Or fi fost ceva gunoaie (paie) în curtea în care noaptea -tinetele fiind pline ochi, iar noi nemaiputând rezista la presiune din cauza verzei acre ce ne-o dădeau- eram obligaţi -cu toată ruşinea posibilă şi imposibilă- să urinăm în te miri ce: şepci, borcane, gamelele din care mâncam şi în tot ce mai aveam, aruncând conţinutul pe fereastră. Gunoaiele din curte exhalau un miros pestilenţial pe care tot noi eram obligaţi să-l inhalăm.

Astfel, încet-încet se apropia Crăciunul anului 1949, Crăciun la care ne gândeam cu acea nostalgie a celui departe de familia lui dragă în mijlocul căreia ar fi strălucit bucuria. Menţionez că nu aveam nici o legătură cu casa. Nu existau nici pachete, nici scrisori; nu mai vorbim de vorbitoare sau alte drepturi specifice deţinuţilor politici.Trecuse multă vreme de când nu mai ştiam nimic de acasă. Nici în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei, unde mai sosea câte o scrisoare, eu personal n-am primit nici una. Scrisorile mele se opreau la securitate şi acolo rămâneau.

Reţin când într-o zi (pe când eram încă la Sighet) dus fiind de la închisoare la securitate pentru anchetă, gardianul avea în mână o scrisoare pe care am reuşit pe furiş să descifrez (poate chiar cu asentimentul gardianului) scrisul surorii mele şi numele meu. Bineînţeles, nu am primit-o niciodată. De altminteri, pe tot parcursul detenţiei de mai bine de 15 ani nu am putut scrie decât de două ori : o dată la Piteşti în vara lui 1950, când ni s-a dat la toţi câte o carte poştală să scriem după lenjerie, iar a doua scrisoare ni s-a dat în vara lui 1964 puţin înainte de eliberare. Şi cea de a doua carte poştală a avut aceeaşi raţiune : să ne trimită haine în vederea eliberării.

În ultimul pachet de haine primit era o scrisoare scrisă de sora mea. Aceasta a fost singura scrisoare pe care am primit-o în toţi aceşti ani de detenţie, scrisoare prin care am aflat că mama trăieşte.Terciul -atât de plăcutul terci- pe care-l savuram la închisorile din Sighet şi Cluj -şi care constituia singura mâncare din închisoare- care consta în 250 grame de apă fiartă cu mălai şi în care se punea un strop de zahăr (erau prevăzute 8 grame pe zi), până şi acest terci, la Piteşti, a dispărut.

Terciul -care dădea o cât de mică satisfacţie de saturaţie şi care era aşteptat de cu seara, fusese înlocuit cu o porţie de 250 de grame apă colorată şi căreia i se spunea când ceai când cafea.

După ce-l beam, acesta lăsa o senzaţie cumplită de foame. Mi-amintesc de versurile poetului-martir Radu Gyr:

– “Şi parcă din străbuni sau din scripturi, de la-nceputul lumii ne e foame “ .

Şi totuşi nu foamea ne-a dărâmat. Dacă ar fi fost numai aceasta, noi am fi fost biruitori.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)