Inginerul Ion E. Bujoiu – un idealist în temnițele comuniste

Fericit, se spune, fericit este acel om care poartă în el un ideal şi căruia îi dă ascultare. Un astfel, de om a fost inginerul Ion E. Bujoiu, care a dat ascultare idealului său până în ultima clipă a vieţii.

Acestui mare om îi port o nemărginită recunoştinţă şi având mereu vie prezenţa lui, pentru toţi cei care am fost beneficiari ai darurilor sale binecuvântate de Dumnezeu, vreau să răspund celor care întreabă de el asemenea poetului Nichifor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”…

Răspunsul îl vor afla din faptele şi acţiunile nepieritoare, pe care cu profund respect pentru adevăr şi obiectivitate, aşa cum ne-a învăţat el, voi încerca să le redau cu modestele mele puteri de evocare.

Era un om de caracter, un om care nu era chinuit de invidii sau aluzii răutăcioase. Era, cum foarte rar se întâmplă, prieten cu toţi cei cu care lucra sau se întâlnea în diferite împrejurări.

De ce acest neobişnuit privilegiu?… Simplu: consecvenţa idealului pe care am arătat că-l poseda şi-l punea în practică…

Era un interlocutor fermecător, spontan, fără artificii şi afirmaţii gratuite, practicând un dialog în care, dacă era cazul, folosea cu discreţie şi un dram de „nobleţe” – cum remarcă domnul Andrei Pleşu -, „chiar dacă adversarului lui îi lipseşte…”

Uneori părea un om sobru pentru cine-l vedea prima oară, dar aceasta se dovedea a fi doar o simplă aparenţă, deoarece descopereai imediat un om „deschis”, cu un umor fin şi de calitate, când se ivea un prilej de natură a puncta şi dialogul în acest mod.

În concluzie, după o întrevedere cu inginerul I.E. Bujoiu, ca preşedinte al Soc. An. „Petroşani”, ca ministru al Industriei sau în calitate de preşedinte al Asociaţiei Creştine a Tinerilor din România, începând din 1938, te simţeai alt om, câştigai în energie, îţi regăseai echilibrul, se deschidea în faţa ta un orizont nou.

Nu era doar omul vorbelor, ci îţi acorda un sprijin solid şi îţi inspira un sentiment de siguranţă. Eu însumi, în calitate de apropiat colaborator, am beneficiat de sprijinul său în organizarea manifestărilor ACT, precum şi în propria-mi formare intelectuală. Şi-mi aduc bine aminte că prin el am cunoscut operele marilor personalităţi, precum Salvador de Madariaga, Sigrid Undset, Louis Bromfield, Thomas Mann, André Maurois, Miguel de Unamuno ş.a.

Inginerul Ion E. Bujoiu s-a născut în Bucureşti la 16 septembrie 1894 ca fiu al lui Elie Bujoiu şi al Mariei Bujoiu, născută Dragomir.

Tatăl său, Elie Bujoiu, îşi făcuse studiile de inginer la Paris împreună cu Ion C. Brătianu şi Vintilă Brătianu, la Politehnică şi la Şcoala de Poduri şi Şosele, fiind şef de promoţie. Ion Bujoiu şi-a făcut studiile secundare la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, iar studiile universitare le-a urmat la „École des Mines” din Paris. În 1918 întrerupe studiile universitare, pentru a se întoarce în ţară, unde pleacă pe front ca sublocotenent în regimentul de sub comanda viitorului mareşal Averescu. După război se căsătoreşte cu Ana Ştefănescu, fiica lui N.P. Ştefănescu, preşedintele Băncii Româneşti, şi se reîntoarce la Paris pentru a-şi termina studiile de inginer de mine. În 1921 a avut primul copil, fiica sa Maia, ce se va căsători cu ing. Andrei Sculy Logotheti, iar în 1922 s-a născut cea de a doua fiică, Ioana, care se va căsători cu ing. Şerban Ghica şi apoi cu un englez, Lord Roderic Gorden, care locuieşte la Paris.

La reîntoarcerea în ţară, după terminarea studiilor, Ion Bujoiu a fost numit inginer stagiar la Câmpina, la Soc. „Steaua Română”, unde a funcţionat până în 1922, când este numit director general la societatea „Lupeni”, apoi la Societatea „Petroşani” (până în 1945). Din momentul intrării la Soc. „Petroşani” a început marea lui activitate de organizator, ca specialist în probleme miniere, declanşând concomitent o largă activitate socială pentru îmbunătăţirea vieţii minerilor.

În acei ani industria şi comerţul României erau în plină dezvoltare şi ca atare şi Soc. „Petroşani” avea beneficii considerabile. Inginerul Ion E. Bujoiu din aceste beneficii a făcut în Valea Jiului pentru fiecare miner casă şi grădină, un spital, o maternitate, o grădiniţă pentru copii, o şcoală pentru elevi, locuinţe pentru funcţionari şi învăţători, o casă de cultură, cu sală de teatru, cinema, bibliotecă ş.a.

A îndrumat pe tineri să facă sport, creindu-le cluburi în acest scop. Personal l-am cunoscut pe Grigore Socolescu, unul dintre componenţii echipei de aur a rugby-ului românesc şi un bun inginer, care a fost angajat de către ing. Ion Bujoiu la Soc. „Petroşani”, devenind un mare animator şi antrenor pentru tinerii sportivi, dar şi cu importante realizări profesionale!… A plecat dintre noi, la vârsta de peste 95 de ani, acum 2-3 ani!…

Spiritul mereu înnoitor şi creator de condiţii de pregătire profesională şi artistică l-a determinat pe Ion E. Bujoiu să mărească şi să modernizeze Şcoala de arte şi meserii care se afla în Valea Jiului. În acele localuri a fost turnată Coloana Infinitului a marelui sculptor Constantin Brâncuşi şi au fost realizate şi multe alte opere de către minerii artişti. Mai ştie cineva de ele?!…

Din anul 1937 este numit profesor la catedra de exploatări miniere la Facultatea de Mine şi Metalurgie din cadrul Şcolii Politehnice din Bucureşti.

Devine vicepreşedinte al UGIR (Uniunea Generală a Inginerilor din România), preşedintele Asociaţiei industriilor metalurgice şi miniere; membru în Consiliul Superior de Mine (9 Aprilie 1937) şi membru din partea Ministerului Muncii şi Sănătăţii (6 iulie 1937). Intră ca „tehnician” în cabinetul format de Gheorghe Tătărescu la sfârşitul anului 1937, ca ministru al Industriei şi Comerţului (17 noiembrie-28 decembrie 1937).

În timpul regimului de autoritate monarhică, Bujoiu este numit, de regele Carol al II-lea, membru în Consiliul Superior Economic (8 aprilie 1938) şi în consiliul de administraţie al Societăţii Industria Aeronautică Română (1 iunie 1938), ministrul Economiei Naţionale (1 februarie-28 septembrie 1939; 29 septembrie-23 noiembrie 1939); membru în Directoratul Frontului Renaşterii Naţionale (20 ianuarie 1939) şi prim-secretar pentru categoria Industrie şi Comerţ al F.R.N. (23 ianuarie 1940).

La propunerea personală a regelui Carol al II-lea, Ion E. Bujoiu a fost numit în anul 1938 Preşedintele Asociaţiei Creştine a Tinerilor din România.

Acum 156 ani a luat fiinţă în Anglia această Asociaţie Creştină a Tinerilor (YMCA). Iniţiativa a aparţinut unui tânăr englez, căruia i s-au alăturat alţi cinci tineri, toţi lucrători la o fabrică de postav londoneză, pentru a activa în timpul lor liber. Rezultatul: virtutea şi graţia divină a Domnului nostru Iisus Christos s-au întâlnit cu dorinţele şi nevoile tineretului englez şi de pretutindeni, punând bazele a ceea ce s-a numit YMCA (Young Men’s Christian Association).

În ţara noastră, Asociaţia Creştină a Tinerilor a luat fiinţă în 1919, la iniţiativa Reginei Maria şi a unui Comitet de onoare din care făceau parte, printre alţii, prof. Nicolae Iorga, prof. Dimitrie Gusti, Constantin Angelescu, ministrul Instrucţiunii, Romulus Voinescu ş.a.

Asociaţia îşi propunea să-i îndrume pe tineri spre o viaţă practică bazată pe trăirea virtuţilor creştine şi pe însuşirea bunelor deprinderi. Într-o ambianţă de prietenie, ea oferea membrilor săi posibilitatea de a se instrui din punct de vedere intelectual, moral, fizic şi tehnic, de a avea mijloace de trai mai lesnicioase, un cerc de prieteni, un loc de recreaţie, de sport.

ACT s-a dezvoltat în România, ca şi în toate cele cinci continente, în spiritul şi tradiţia poporului respectiv, având comun ca program concepţia creştină, care dă remedii împotriva degradării fiinţei umane. Venirea inginerului Ion Bujoiu la conducerea ACT a însemnat enorm. Prin programe şi iniţiative sugerate de el a adus în educaţia tineretului respectul şi nobleţea muncii, curajul şi încrederea în propriile forţe.

Astfel s-au organizat manifestări artistice şi culturale cu participarea unor mari personalităţi în domeniu, dintre care aş enumera pe George Enescu, Dinu Lipatti, Constantin Silvestri, Mihail Jora, Egizio Massini, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Alice Voinescu etc.

La 1 septembrie 1939 s-a organizat la Timişul de Sus o tabără pentru un număr de peste 600 de tineri polonezi ajunşi în ţara noastră în pribegie din cauza agresiunii hitleriste. De remarcat că la Timiş s-a construit în munte un altar de rugăciune pentru aceşti tineri. Astăzi acest altar este pe cale de a fi refăcut, ca simbol al prieteniei între aceste două ţări creştine, Polonia şi România.

Într-o conferinţă la radio pentru tineri, Ion Bujoiu spunea, cu toată căldura sufletului său generos: „Societatea omenească nu se poate lipsi de nici o categorie de muncitori” (…); „dacă unii sunteţi acum Ťla carteť iar alţii Ťla muncă, la meserieť, să ştiţi că pentru ţară aceeaşi cinste aveţi, câtă o să câştigaţi singuri prin munca voastră. Pentru voi toţi există şi ACT care vă aşteaptă să vi se alăture în visele voastre, nevoile şi dorinţele voastre.”

„Voinţa să fie a voastră şi mijloacele de realizare ale noastre, pentru a deveni oameni de nădejde, cu caracter format şi echilibrat”.

La 17 iunie 1940, în aşa-numita „Duminică a ortodoxiei”, din iniţiativa şi sprijinul său, 2000 de tineri ucenici din unităţile bucureştene s-au mărturisit şi s-au împărtăşit la 16 biserici rânduite de Patriarhul BOR Nicodim, iar 25 de ucenici şi Comitetul ACT, în frunte cu Dl. Bujoiu, s-au împărtăşit chiar la Catedrala patriarhală. În două serii a avut loc la Regimentul de gardă „Mihai Viteazul” o agapă creştinească, iar la sediul şi în fabricile respective, s-au organizat spectacole cultural-artistice!…

De asemenea, pentru refugiaţii din Ardeal şi din Basarabia, s-au organizat cămine, cantine şi plasarea în locuri de muncă.

În pofida multiplelor sale preocupări, ing. Ion E. Bujoiu a păstrat o permanentă şi smerită credinţă în Dumnezeu şi în Biserica Lui, construind cu sprijinul său financiar o Biserică sfinţită în 1943 în satul Preoţeşti, comuna Baloteşti, ai cărei ctitori, cum s-a scris în „pisanie” sunt ION şi ANA BUJOIU.

Se desprinde din cele arătate mai sus, chiar aşa succint, că inginerul Ion E. Bujoiu, pentru epoca în care şi-a desfăşurat activitatea, a fost o personalitate cu idei înaintate, moderne, puse în slujba binelui general.

După război, o dată cu instaurarea Republicii Populare, prin forţă şi fraudă, teroarea a devenit o politică de stat.

În 1948 teroarea s-a impus, cu precădere, asupra populaţiei urbane, iar în anul următor, o dată cu începutul colectivizării forţate a agriculturii, s-a extins şi asupra lumii satelor.

În luna martie 1948 au început arestări masive şi neîntrerupte, operate mai ales noaptea. Cei arestaţi erau supuşi ulterior torturii, metodele folosite de torţionari fiind identice sau întrecând chiar, adesea, în sălbăticie pe cele ale N.K.V.D.-ului sau Gestapo-ului hitlerist.

Mulţi dintre cei torturaţi au cedat fizic sau psihic, ajungând să semneze, în cursul anchetei, declaraţiile ce li se impuneau, uneori de-a dreptul aberante, care erau necesare înscenărilor judiciare, puse la punct în birourile Ministerului de Interne. Cele mai multe dintre procesele care au urmat au fost puternic mediatizate, presa centrală publicând în întregime rechizitoriul procurorilor, declaraţiile în instanţă ale inculpaţilor, depoziţiile martorilor acuzării – în cea mai mare parte a cazurilor şi ei în stare de arest – şi, evident, sentinţa pronunţată de Tribunalul Militar. Asemenea relatări erau însoţite de publicarea unor editoriale instigatoare la ură şi violenţă, însoţite de aşa-zise moţiuni votate în unanimitate în cadrul unor întruniri ale oamenilor muncii, care cereau pedepsirea aspră a inculpaţilor, chiar şi moartea acestora.

Primul „mare proces” din această categorie a fost cel titrat în presa vremii: Judecarea „Organizaţiei subversive Mişcarea naţională de rezistenţă, în frunte cu Popp Alexandru şi Bujoiu Ioan”. Latura cea mai absurdă a acestei înscenări judiciare o constituie faptul că regizorii acesteia au adunat într-un singur lot un evreu, pe Max Auschnitt, fost magnat al siderurgiei româneşti, mai mulţi legionari, printre care Nicolae Pătraşcu, un fost înalt demnitar al mareşalului Antonescu, anume amiralul Horia Măcellariu, şi un grup de industriaşi cu simpatii liberale sau ţărăniste, precum Alexandru Balş, Ioan Bujoiu şi Alexandru Popp. Ultimii doi au fost consideraţi, în proces, şefi ai lotului, deci ai grupului subversiv menit să răstoarne, prin violenţă şi cu sprijinul logistic al anglo-americanilor, „guvernul legal al regimului de democraţie populară al României”.

Nu este locul aici să analizez mobilul procesului şi nici motivele pentru care guvernanţii vremurilor de pomină i-au acordat o amploare aproape mai mare decât celui intentat în 1947 conducerii PNŢ.

Observ doar că guvernanţii trebuiau să demonstreze că inculpaţii au trădat secrete de stat şi interesele naţionale ale României „imperialiştilor anglo-americani”.

Aş mai sublinia şi un anumit jargon utilizat chiar în actul de acuzare:

„Auschnitt, Bujoiu, Popp… Aceştia sunt tâlhari de rând; sunt bandiţi care, ani de zile, au jefuit şi au batjocorit mii şi mii de oameni ai muncii exploatându-i până la sânge” („Scânteia” din 30 octombrie 1948).

Procesul s-a desfăşurat între 27 octombrie şi 2 noiembrie 1948, iar lista completă a inculpaţilor a fost următoarea: Max Auschnitt, Alexandru Popp, Ioan Bujoiu, Gheorghe Manu, Horia Măcellariu, Nicolae Pătraşcu, Eugen Teodorescu, Nicolae Mărgineanu, Alexandru Balş, Dimitrie Gheorghiu, Gheorghe Bontilă, Nistor Chioreanu. Completul de judecată a fost alcătuit din general-maior magistrat Alexandru Petrescu, lt.col. magistrat Simion Stănescu, col.Şt. Colceag, col. Eremia Sârbu, lt. col. Zănescu.

Actul de acuzare a fost întocmit de prim-procurorul militar Dumitru, iar rechizitoriul a fost susţinut în faţa instanţei de către procurorul colonel Constantin Stanciu, care în final a cerut pentru inculpaţi pedeapsa maximă, adică moartea, conform încadrării juridice făcute de cel de-al doilea reprezentant al Parchetului, lt.-col. Călin Eftimie.

Concluzia pe care o trag în lumina documentelor cercetate este cea a unei înscenări judiciare grosolane.

În timpul procesului, toţi inculpaţii au recunoscut declaraţiile date în timpul anchetei şi au răspuns ca nişte automate la interogatoriul luat în instanţa de judecată de generalul magistrat Alexandru Petrescu („Scânteia”, 29,30,31 octombrie). Deveniseră nişte epave din punct de vedere psihic şi fizic. Toţi au primit condamnări deosebit de grele prin sentinţa din 2.XI.1948 a Tribunalului Militar Bucureşti: Max Auschnitt (în contumacie), Alexandru Popp, I. Bujoiu, George Manu, H. Măcellariu, Nicolae Pătraşcu, E. Teodorescu, muncă silnică pe viaţă, Nicolae Mărgineanu, 25 ani de muncă silnică, D. Gheorghiu şi N. Chioreanu, câte 20 de ani muncă silnică, iar Alexandru Balș şi Gh. Bontilă, câte 15 ani muncă silnică. Cu excepţia lui Max Auschnitt, condamnat în contumacie, aproape toţi au murit în temniţele comuniste.

Indiferent de raportul dintre faptele reale ale acestora şi cele înscenate în birourile de anchetă, ei au fost nişte martiri datorită suferinţelor din timpul interogatoriilor şi apoi ale detenţiei, deoarece încercaseră să se opună totalitarismului comunist şi sovietizării României.

În ceea ce îl priveşte pe ing. Ion Bujoiu, el va fi implicat într-un nou proces, sub acuzarea de dosire de aur şi devize, şi va mai primi la 11 iulie 1949 o condamnare de 25 de ani închisoare.

Anii de detenţie şi-i va petrece la Jilava şi la minele de plumb din Baia Sprie.

În timpul detenţiei, Ion E. Bujoiu a fost acelaşi om de caracter şi modest. (…) În urma unor greve ale deţinuţilor, a fost trimis la Zarca-Aiud, iar de aici a fost adus la o anchetă „deosebit de dură”, după care a fost internat la spitalul închisorii Văcăreşti, unde s-a stins din viaţă pe 20 mai 1956!

A fost înhumat în cimitirul deţinuţilor Jilava, în aceeaşi groapă cu deţinuţii morţi în aceeaşi zi. În 1959, a fost reînhumat în cavoul familiei din cimitirul Bellu, în urma autorizaţiei obţinute de familie.

Ce-ar mai fi de adăugat?

În septembrie 1948 s-a interzis de către autorităţi funcţionarea Asociaţiei Creştine a Tinerilor, s-au confiscat Tabăra de la Timişul de Sus şi toate bunurile, după închiderea cu forţa a celor 16 filiale din ţară şi a sediului central din Bucureşti. S-au confiscat toate actele şi arhiva existentă din 1919, în căutarea probelor de „spioni americani”, fapt ce a generat prigoană şi o serie de suplicii şi dări afară din servicii ale multor membri, dacă n-au fost cumva, ca mulţi alţii, trimişi în lagăre sau direct la… puşcării.

(Aurel Savin – Revista Memoria nr. 31/2000, pp. 56-62)