„Întreaga colonie a fost șocată de cele întâmplate”
Pe părintele Șerban îl reținusem cu ocazia unei chemări la biroul coloniei. Eram frecvent chemați la această grefă improvizată unde ni se luau tot felul de date personale, fiindcă probabil, undeva sus, se făceau permanent studii privind organizarea și reorganizarea acestei mase uriașe de deținuți. Părintele Șerban era, din întâmplare, chemat înaintea mea și ascultam fără să vreau răspunsurile pe care le dădea la întrebările gardianului respectiv. Am aflat că era preot undeva prin Dobrogea, că făcea parte dintr-o organizație de rezistență, etc. Când a fost întrebat care-i profesiunea soției, el a răspuns cu foarte multă naturalețe:
– Preoteasă!
Gardianul, neobișnuit cu un asemenea răspuns și neavând în nomenclatorul său asemenea profesiune, a ripostat enervat:
– Ce-i aia preoteasă! Ce a fost înainte?
La care părintele Șerban a răspuns iarăși senin:
– Domnișoară!
La acest răspuns gardianul n-a mai putut suporta, l-a înjurat și l-a dat afară. Nu știu cum a completat, până la urmă, rubrica respectivă, dar dialogul acesta, plin de umor, mi l-a făcut simpatic pe părintele Șerban.
Rămas la suprafață el a fost pus să paveze cu piatră o alee care ducea la WC-ul coloniei. A lucrat vreo două zile cu piatra strânsă din jurul barăcilor. După aceea, cum piatra respectivă s-a terminat, gardianul care-l supraveghea i-a zis să ia altă piatră din spatele unei barăci, din așa-zisa zonă interzisă care era formată dintr-un coridor lat de vreo 2-3 metri ce înconjura colonia până la gardul despărțitor al lagărului. Deasupra gardului, chiar în apropierea locului respectiv, se găsea prepeleacul unde stătea unul din securiștii de pază. Gardianu-l care-l supraveghea i-a atras atenția securistului din prepeleac să-l lase pe părintele Șerban să adune pietre de acolo și vreme de două ore acesta și-a continuat treaba liniștit.
La un moment dat, pe când mă găseam în biroul tehnic, am auzit un foc de armă și niște gemete. Alarmat, am iești imediat în curte. Gemetele veneau de undeva, de după baracă. Gardianul din curte striga cu disperare la securistul din prepeleac.
– Nu trage, tovarășe, nu trage! dar acesta, cu un calm desăvârșit, n-a ținut seamă de nimic, și-a armat iarăși pușca și a tras, în văzul tuturor, al doilea foc în cel care gemea. Era părintele Șerban. Au sosit, într-o fugă, directorul coloniei și alți gardieni, l-au ridicat și l-au dus la așa-zisa infirmerie, dar totul a fost zadarnic. Părintele Șerban murise! (…)
Întreaga colonie a fost șocată de cele întâmplate. Toți ne dădeam seama că viața fiecăruia dintre noi era în întregime la discreția temnicerilor noștri care, oricând, invocând cel mai mic pretext, puteau să ne curme șirul zilelor, totul petrecându-se ca un simplu fapt divers.
(Ion Diaconescu – Temnița. Destinu generației noastre, Editura Nemira, București, 1998, pp. 91-92)