Învierea Domnului cu părintele Liviu Brânzaș, 19 aprilie 1952

În singurătatea de la celula 7, începe o nouă epocă de efervescenţă sufletească. Acum totul începe să fie foarte clar. Parcă mi s-a ridicat un văl de pe creier. Percep frumuseţea Creştinismului cu toată intensitatea. Simt un impuls masiv de a mă dărui slujirii lui Hristos.

Nu există un sens al existenţei în afara lui Hristos. Sunt atât de entuziasmat pentru acest moment de renaştere sufletească, încât notez în “Jurnal” bucuria regăsirii mele, prin aceste cuvinte:

“Pe frontispiciul acestei celule trebuie să se scrie cu litere de foc: în acest cavou s-a născut un om!”

Este data de 19 aprilie 1952. Din 29 decembrie 1948 nu am mai avut un asemenea moment de creştere interioară. Mă simt în profunzime altul. A dispărut din sufletul meu orice teamă şi orice îndoială. De-acum toate aspiraţiile şi energiile mele se vor concentra spre idealul apostolic.

Această înviere sufletească a mea se petrece în chiar aceste zile ale Sărbătorii Învierii Domnului. În aceste zile nu am fost scos la anchetă şi nu am fost întrerupt în elanurile mele sufleteşti.

Doar două momente au tulburat această linişte. Primul, în legătură cu Zita. Acum câteva zile a fost scoasă la anchetă. Cel care a condus-o la Weiss era plutonierul Seres. Acest individ sadic, nu s-a putut stăpâni să n-o lovească cu cizmele peste picioare, în timp ce o ducea la anchetă. Când a revenit în celulă, Zita plângea. De-abia a reuşit Aurora să o liniştească.

A doua întâmplare a fost ieri, în prima zi de Paşti. În tot cursul zilei, am avut impresia că nu prea s-au făcut anchete. A fost linişte pe coridoare. Pe la amiază, a apărut la vizetă sublocotenentul Codileanu. Era, probabil, ofiţer de serviciu. Când a deschis uşa, a pătruns în celulă un puternic miros de parfum. Aha, mi-am zis, sărbătoreşte şi el Paştele!

– Eşti singur? m-a întrebat el cu un ton binevoitor.

– Da! am răspuns.

M-a privit stăruitor şi în ochii lui nu era nimic din lucirea metalică care emană, de obicei din ochii securiştilor. A închis vizeta şi s-a depărtat. Deşi părea o vizită de rutină, undeva, în adâncul intuiţiei, a stăruit impresia că vizita nu era întâmplătoare.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)