Învierea sărbătorită în lanţuri, anul 1956

La proces, la ultimul cuvânt, am acuzat regimul că nu respectă drepturile omului. Mi s’a dat pe loc pedeap­sa maximă: zece ani.

Avocatul angajat de familie a făcut recurs şi s’au mai redus patru ani.

La penitenciar am fost repartizat în celula mare din­spre oraş.

A venit săptămâna mare, cu post şi rugăciune. În noaptea învierii, am adormit. Am avut atunci un vis mi­nunat. Se făcea că mă aflu în mijlocul unei fâşii de frontieră, o fâşie lată de pământ arat, greblat şi ud. Mă simţeam în mare primejdie şi nu ştiam încotro să mai merg. Deodată a coborît un înger, care m’a apucat de mână şi m’a scos afară din fâşia udă.

În acel moment, m’a trezit cineva. Era vecinul meu de pat, un tânăr, Rău, din comuna Vaideeni, jud. Vâl­cea, care mi-a spus:

– Treziţi-vă, să auziţi ce mândru bat clopotele învierii!

Nu crezusem niciodată în vise, dar visul acesta mi-a format convingerea fermă că nu voi muri în închisoa­re, deşi prietenii mi-au făcut şi epitaful.

În ziua de Paşti, zeci de oameni din celula mea au cântat „Cristos a înviat!” Ofiţerul de serviciu şi gardi­enii au năvălit în celulă, urlând la noi.

L-am întrebat pe ofiţerul de serviciu de ce în Polo­nia se respectă Crăciunul şi Pastile.

Am fost dus la izolare, iar de aici m’au dus în ca­mera condamnaţilor la moarte, după ce mi-au bătut lanţuri la picioare.

(Remus Radina – Testamentul din morgă)