Ioan Arbore, „un bărbat frumos, de o înaltă ținută morală și demnitate”
[La Văcărești] l-am cunoscut și pe generalul Arbore, descendent din familia hatmanului Arbore. Acuzat de crimă de război, își ispășea pedeapsa, deși era grav bolnav, hipertensiv. Fusese adus nu pentru a fi tratat, ci pentru a fi la dispoziția Securității, în vederea șantajului, pentru obținerea unor declarații compromițătoare în schimbul tratamentului medical.
Era un bărbat frumos, deși anii de suferință îl marcaseră puternic, era de o înaltă ţinută morală şi demnitate morală. Cu noi, cei mai tineri, se purta ca un bunic, care încearcă să predea nepoţilor ultimile lui gânduri de dragoste pentru Dumnezeu, neam şi ţară…
Într-o sâmbătă, noi, cei mai tineri şi mai în putere, făcusem curăţenie prin toate saloanele şi spre seara ajunsesem la cel mai mic, de vreo 8 paturi, în care se afla şi generalul Arbore; a vrut să-şi spele singur noptiera. Am insistat să o lase pe seama noastră, dar n-a cedat. Apoi, obosit, s-a întins în pat. După 10 minute, în timp ce vorbea cu noi, şi-a dus mâna la tâmplă:
– Ah, ce durere de cap!
Când am voit să-i punem o compresă, capul i-a alunecat pe pernă. Avea peste 70 de ani. Am aprins o lumânare (aveam întotdeauna la noi un căpătâi de lumânare, de la infirmerie) şi-am plâns cu toţii.
Am anunţat miliţianul de pe secţie şi el a înştiinţat administraţia. După o oră au sosit zece ofiţeri şi doi medici care au confirmat decesul. Ofiţerii au ordonat să se facă autopsia cadavrului. Dimineaţa spălam coridorul de la intrare în saloane. Auzind buşituri am coborât treptele în curte, mimând că mă duc la cișmea.
Prin ușa întredeschisă, un miliţian care făcea serviciul de felcer, hăcuia trupul generalului cu o bardă şi un topor.
– Ce aţi constatat, de ce a murit?
– Parcă mai contează. Bine c-a murit! Eu am ordin să-l tai!
Dar trezindu-se la realitate, s-a uitat spre mine speriat, văzând că cel ce îl întrebase era un deţinut. Se răsti:
– Da’ cu tine ce-i? Afară, mă!
Mi s-a părut că se uită la topor. Am fugit urmărit de imaginea pe care o văzusem: capul generalului, despicat în patru, cu creierii pe un colț de masă, stâlciţi de lama toporului. Dumnezeu i-a făcut altă primire în ”salonul’” Ospăţului Împărătesc.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 338-339)