Ioan Ianolide – omul cu înfățișare de sfânt

În una din seri¹, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:

– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!

– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:

pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!

– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.

După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.

Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece.² Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. În una din zile, fiind cu patul vis-a-vis de el, îmi zice:

– Domnule Ungureanu, tremur, nu pot să-mi țin echilibrul, trebuie să stau în pat. Am fost dus la Sighetul Marmației, la o anchetă, să depun mărturie pentru unul cu care am stat cândva într-o celulă de închisoare. Un om nevinovat. Eu n-am putut să spun minciuni, să-l apăs pe bietul om, n-am vrut să mă încarc cu păcate și pentru asta am fost bătut peste cap.³ De atunci tremur și nu pot să-mi țin echilibrul. Eu nu sunt supărat pe nimeni, îi mulțumesc lui Dumnezeu și îl rog să mă ajute, să le pot suporta pe toate, până mă voi duce⁴ la prietenul meu Gafencu, mort la Târgu Ocna… Gafencu, un tânăr extraordinar, care în spitalul T.B.C. al închisorii Târgu Ocna, se găsea grav bolnav, împărțea mâncarea și medicamentele cu ceilalți. A fost un adevărat sfânt. Credința, comportarea, gesturile lui, toate îl așează în rândurile sfinților…

În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc. (…)

[La Aiud], în aceeași celulă în care a murit Constantin Gane, a fost adus într-un timp Ion Ianolide, omul care a executat peste douăzeci și trei de ani de închisoare, omul cu înfățișare de sfânt.

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 139-140, 151)

1. Acțiunea se petrece la Jilava, în vara anului 1960. Ioan Ianolide a a fost transferat la Jilava la începutul lunii aprilie 1960 și apoi trimis la Aiud, la sfârșitul lunii august 1960.

2. Memorialistul subliniază aici o trăsătură care este de fapt generală pentru neomartirii trecuți prin represiunea politico-religioasă a secolului XX, dar una aparte față de mucenicii primelor veacuri: anume că cei din urmă au fost supuși la suferințe mult mai mari și mai îndelungate decât cei dintâi. Iată cum limitele de îndurare ale martiriului au fost depășite prin inventarea unor mijloace de supliciu și mai draconice. Dar cum același Duh Sfânt i-a întărit pe toți mucenicii de-a lungul veacurilor, de la primii până la ultimii, înțelegem că odată cu înmulțirea supliciilor și bestialităților prigonitorilor, înmulțește și Dumnezeu harul, pentru a întări credincioșii spre mărturia cea bună.

3. Bătaia cu palmele, pumnii sau chiar cu bastonul peste cap era un tip de tortură frecvent utilizat de anchetatori Securității, dar aceste metode avea rolul nu doar de a înfricoșa ci mai ales pentru a destabiliza judecata coerentă a celui anchetat.

4. ”până mă voi duce”, cu sensul de ”până voi muri”, ceea ce arată că fericitul Ioan era deprins cu marea înțelepciune de a cugeta tot timpul la moarte, lăsându-se totodată în deplina grijă a lui Dumnezeu pentru a-L trece cu bine peste toate caznele martiriului.