Îndurerată Constanța1,
Îmi exprim și eu regretul pentru pierderea celui mai bun prieten care l-am avut. Am aflat târziu, căci am fost plecat din localitate. Am încercat eu să mai aflu vești prin telefon, dar mi s-a răspuns același invariabil: „Ați greșit numărul!”. De altfel era și prea târziu, căci el murise. Aș fi vrut cu tot dinadinsul să-l mai prind în viață, poate că ar fi avut ceva să-mi spună. Și eu aș mai fi avut ceva să-i spun, dar, „vorba lui: O să ne mai întâlnim, că viața nu se sfârșește aici”.
Valeriu îmi spunea, când l-am întrebat de o „haină”: că a trimis-o înainte, adică o dăduse de pomană, ca să găsească pe lumea cealaltă. Ion îmi spunea că el pleacă și mă așteaptă să vin și eu, ca și cum ar pleca de la București la Iași. Moartea, după el, n-ar fi decât un tren, care ne duce de-aici, dincolo. Nu-s minunați prietenii mei?! Păi cum să nu-i iubești și să nu vrei să fii cu ei, chiar și în altă viață. Eu voi pleca ultimul. Ordinea plecării am înțeles-o eu demult. Dumnezeu îi ia mai întâi pe cei mai pregătiți să moară, pe cei pe care-i consideră mai apți pentru cer. Pesemne că eu mai am câțiva ani, mai am de „ispășit”, facă-se voia Lui.
Mă voi duce și eu la Cernica, ca să mă închin la mormântul lui și să-i spun ce n-am mai apucat să-i spun.
Dumneata ai rămas singură, dar nu ești singură. Ai fata care te mângâie. Mai ai și prezența lui Ionel, care mai bine de douăzeci de ani ți-a lăsat destule amintiri ca să nu-l poți uita niciodată. El a fost un suflet bun, care se străduia să ducă o viață exemplară printre oameni, iar celor apropiați lui le-a dăruit totul. Eu așa îl știu, și cred că așa s-a comportat până la sfârșitul vieții. Fie-i țărâna ușoară și amintirea de neuitat.
(Marin Naidim, Râmniceni, 10.04.1986 - Nicolae Trifoiu, Pagini literare. Amintiri și evocări, Editura Napoca Star, Cluj, 2001, pp. 180-181)
1. Marin Naidim, ca și Nicoae Trifoiu, nu au fost anunțați din timp de moartea lui Ioan Ianolide, astfel încât nu au participat la înmormântarea lui. Drept urmare, Marin trimite această scrisoare de compasiune doamnei Constanța Ianolide, soția lui Ioan.
