”Martorii lui Iehova” de la Canal din ”Brigada preoților” aveau multe calități: erau harnici, curajoși, disciplinați, întreprinzători și solidari între ei, o solidaritate întinsă până la absurd, dar și unele defecte. […] Pe preoți în special, pe catolici și pe ortodocși îi urau. În viziunea lor Papa de la Roma era Mamona, iar preoții cărturari și farisei fățarnici, arhierei mincinoși care strică legea. […]
Treceau zilele repede în fortăreța Jilavei. Toți eram în așteptarea plecării, de la o zi la alta. Mai ales noi cei recent veniți. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Dumineca se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical, și […]
Una dintre preocupările majore ale Securității în legătură cu regimul de detenție a fost impregnarea cu ură (ură care stă la baza ideologiei comuniste) a raporturilor dintre paznici și deținuți. Nici o legătură cu tentă umană nu trebuia să existe între temniceri și deținuți. Toate raporturile noastre cu temnicerii erau reglementate în amănunt de un regulament, rece, inuman și crud, care avea în primul rând rostul de a dezumaniza legăturile dintre noi. Și totuși, spre marea noastră bucurie, umanitatea și uneori chiar dragostea creștinească, spărgeau blindajul urii. Cu mare bucurie îmi amintesc de aceste manifestări de excepție care demonstrau că […]
„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”, m-a îndemnat domnul profesor Nicolae Balotă. „Trebuie neapărat să stai de vorbă cu dânsul. La capătul unui drum pe care l-ai străbătut timp de douăzeci şi cinci de ani, discutând cu dânsul vei găsi dezlegare la multe.” Am poposit la Mânăstirea Recea într-o zi de septembrie, însoţit de copiii mei – George (de aproape şapte ani), Mihnea (de aproape cinci ani) şi de doamna mea, Ruxandra Manuela. De la început am rămas impresionaţi de complexul de arhitectură specific românească ridicat lângă Târgu Mureş de oameni pricepuţi şi harnici, conduşi de Maica Stareţă Stavrofora Cristina. […]
Cam la o lună după „plimbările” celor mari1, s-a organizat prima şedinţă de reeducare, scoţându-se din celule câteva sute de oameni care-au fost introduşi într-o sală cu capacitatea de cinci sute de persoane. Printre cei scoşi m-am numărat şi eu. Comandantul, colonelul Crăciun a deschis şedinţa cu o scurtă cuvântare, elogiind intenţiile bune ale guvernului de a se ocupa de soarta condamnaţilor politici. Apoi a luat de pe masă un ziar al armatei, „Glasul Patriei” şi l-a pus pe unul dintre deţinuţi să citească articole ale celor care fuseseră scoşi cu jeepul la „plimbare”. Articolele se refereau, bineînţeles, la realizările „socialismului” […]
Prezentul material este un extras din cartea ”Jurnalul convertirii”, a cunoscutului teolog Danion Vasile. Această mărturie este scrisă din perspectiva unui om care, deși se afla sub influiența unor învățături ezoterice, străine de duhul ortodoxiei, totuși era în căutarea adevărului. Pe măsura întoarcerii la ortodoxie, vom constata cum autorul își va schimba radical convingerile greșite, inclusiv față de anumite persoane sau întâmplări. Ceea ce însă dorim să evidențiem aici, este darul înainte-vederii al părintelui Ioan Iovan:
Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie [Boca], cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că nici un preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica, pe părintele loan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.
La Mănăstirea Recea de lângă Targu-Mures, biserica e mereu neîncăpătoare. Credincioşii, veniţi din toată ţara cu miile, bat drum greu să-l asculte pe duhovnicul lor, părintele Ioan Iovan. Aşteptând calvarul În biserica înaltă, cu turle înălţate spre cer ca două mâini în rugăciune, vocea părintelui răsună puternic, asemeni unui clopot-mistic, răscolitor. Chiar şi simplu privitor fiind, te cutremuri. Cuvintele părintelui vin din adânc. Au forţă.
Despre părintele Ioan de la Vladimirești am auzit pentru prima dată în închisoarea Jilava. Toți vorbeau foarte frumos despre dânsul și trăirea sa spirituală. Era considerat ca un ascet și martir al credinței noastre creștine. Aici, în salonul cel mare de TBC-iști din închisoarea Aiud, am avut ocazia să-l cunosc personal și să mă încredințez că, într-adevăr, era un preot-călugăr plin de har și un mare trăitor în Domnul.
A doua zi, în cursul dimineții, se animă viața de pe coridor. Se aud pași și comenzi înăbușite. Ușa celulei mele se deschide și un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să-mi pun zeghea pe cap și să ies afară. După câțiva pași, sunt atașat unui grup de trei deținuți și ne îndreptăm spre o celulă. Ne oprim în fața unei uși. În momentul în care intrăm, unul dintre necunoscuții mei camarazi scoate capul de sub zeghe, își ridică ochii și murmură enigmatic:
Într-o zi la un film eram așezat tocmai în banca din urmă1. Se stinseseră luminile spre a vedea filmul. Cineva l-a condus pe întuneric la mine pe marele monah Ioan Iovan, fostul duhovnic al Mănăstirii Vladimireștii Tecuciului. Știam că e în temniță, că e bolnav de tuberculoză, că e la regim îmbunătățit și că mai toată mâncarea de regim o dă altora, încât te miri cu ce trăiește.
După alte două-trei luni, din nou am fost adunaţi, noi cei de la Zarcă, într-o cameră mare. Colonelul Crăciun cu suita lui au luat loc la o masă pe scenă. Toţi au luat loc pe scaune, în afară de colonel care a rămas în picioare. Întâi ne-a privit – parcă analizându-ne pe fiecare în parte.
Alt cunoscut, dar din libertate, de la mănăstirea Sâmbăta din Făgăraș, era părintele Ioan de la Vladimireștii Tecuciului. Când îl cunoscusem eu purta numele din studenție, Silviu Iovan. Fusesem contemporani și la Sibiu, dânsul învăța pe arunci la Academia Teologică Andreiană, dar ne-am întâlnit în cadrul F.O.R.S.-ului (Frăția Ortodoxă Română Studențească), fie la ședințele de la Universitate, fie la cele ținutela Academia lor, unde în timpul Postului Mare țineau meditații și vecernii la paraclisul din incintă, pictat cu același talent de Octav Smighelschi, pictorul care a împodobit și Catedrala Mitropolitană. Intrând în viața monahală, a primit numele de Ioan, traducerea […]
Viața Părintele Ioan Iovan s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. Ne dăm seama că a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu. A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie.
