vezi galerie foto (14 foto)
Pr. Ioan Iovan
"Nu pot și nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare momente spirituale din viața mea. Acolo m-am născut a doua oară și Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea."
  • 26 Iunie 1922
  • Husasău de Criș, Bihor
  • ieromonah
  • 9 ani
  • Galați, Văcărești, Jilava, Gherla, Bacău, Aiud
  • 17 Mai 2008
  • Mănăstirea Recea
    • Cuvinte împartașite de Părintele Ioan și Maica Stareță Cristina
    • A fost frumos la Gherla

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Alt cunoscut, dar din libertate, de la mănăstirea Sâmbăta din Făgăraş, era părintele Ioan de la Vladimireştii Tecuciului. Când îl cunoscusem eu purta numele din studenţie, Silviu Iovan. Fusesem contemporani şi la Sibiu, dânsul învăţa pe arunci la Academia Teologică Andreiană, dar ne-am întâlnit în cadrul F.O.R.S.-ului (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), fie la şedinţele de la Universitate, fie la cele ţinutela Academia lor, unde în timpul Postului Mare ţineau meditaţii şi vecernii la paraclisul din incintă, pictat cu acelaşi talent de Octav Smighelschi, pictorul care a împodobit şi Catedrala Mitropolitană. Intrând în viaţa monahală, a primit numele de Ioan, traducerea în calendarul românesc a sârbescului Iovan.

Auzisem de la mulţi oameni, între care şi de la doctorul Aurel Iubu, povestea acelei mănăstiri. Maica Mihaela, sora lui Iordache Nicoară, cel ucis fără judecată în 1939, trecuse la monahism şi adunase la această mănăstire până la 60 de maici fecioare.

Preot slujitor şi duhovnic venise acolo acest părinte Ioan. Pătruns de mult duh creştin şi tare în credinţa sa, nu s-a ruşinat şi nu s-a ferit să o mărturisească din amvon.

Povestea despre el şi predicile sale au străbătut ţara. Patriarhia, la solicitarea Resortului cultelor (cum se numea forul suprem guvernamental pentru culte), căruia nu-i convenea puternicul curent creştin iscat în plină epocă de materialism ştiinţific, a încercat să-l mute pe duhovnic, dar nu l-au lăsat maicile să plece. Atunci au împestriţat cinul maicilor, ca nişte buni securişti ce erau, şi au adus aici şi călugăriţe mai bătrâne, retrase la mănăstiri după ce şi-au trăit viaţa lumească. Lumea însă venea în pelerinaj din ţară şi de prin toată Moldova. La un praznic s-au strâns ca la 10.000 de pelerini. Cum mulţimile voiau să se mărturisească părintelui Ioan - slujbele se ţineau în câmp -, duhovnicul nu mai prididea să-i asculte pe toţi, pe fiecare în parte, şi a reintrodus spovedania colectivă, ca în creştinismul primitiv. Spuneau cei care au fost acolo că era impresionant să vezi atât popor îngenunchiat şi când preotul spunea păcatul, din mulţime răspundeau ici-colo păcătoşii respectivi: „am furat", „am preacurvit", „am pus mărturie mincinoasă" şi toate câte au întinat sufleteleşi viaţa oamenilor.

Vreo 70 de preoţi din regiune, alarmaţi că li se duc poporenii la alt duhovnic, ori poate puşi de vreo autoritate fie clericală, fie mireană, au făcut plângere (adică denunţ sau reclamaţie). Genul ăsta de spovedanie era împotriva canoanelor, biserica renunţase de mult la el şi iată-l pe părintele Ioan eretic.

Securitatea însă l-a luat pe altă latură. O măicuţă tânără şi firavă avea un frate mai mic, elev de liceu în 1948, când afost condamnat. A fost închis la Târgşor, închisoarea elevilor, de unde a reuşit să evadeze. S-a tras către casă şi a trăit ascuns prin împrejurimi. Asista nevăzut - căci era ascuns pe aproape, ori o găsea adesea pe mama sa maltratată de şeful de post din comună. Într-o zi s-a întâlnit - elevul evadat - cu miliţianul, la o punte. Il prinde. A tras. A fugit mai departe. A căutat-o pe sora lui la mănăstire. Aceasta l-a dus la duhovnic să se mărturisească. A primit de la maici şi un buletin de identitate din cele pierdute de pelerini.

Când a arestat-o pe măicuţă, aceasta mai slabă de înger a depus contra duhovnicului cum voia Securitatea. Părintele neagă. I-a pus apoi faţă-n faţă pe anchetaţi şi fata a repetat cu voce tremurândă cele semnate. După care s-a întors către anchetator, spunându-i: Dar acuma îmi daţi aer?

Părintele Ioan a priceput. Măicuţa era bolnavă de tuberculoză şi i se făcea un tratament cu pneumotorax (metodă încă practicată pe vremea aceea, constând în insuflare de aer în cavitatea pleurală, în scopul colabării - turtirii - plămânului bolnav şi al apropierii pereţilor cavernelor). O şantajaseră cu tratamentul: nu spui cum zicem noi, nu-ţi mai dăm tratamentul. Fata disperată de moarte, a acceptat jocul. Dar acuma (subînţeles după ce am spus cum aţi vrut) îmi daţi aerul? Şi duhovnicul, ca să nu o mai chinuie pe măicuţa bolnavă, a spus că semnează. L-au încadrat la complicitate cu criminalul şi i-au dat 25 de ani de condamnare.

A fost un proces mare, care s-a soldat cu desfiinţarea şi apoi cu dărâmarea mănăstirii. Apărătorul mănăstirii fusese avocatul Petre Pandrea, care acum se găseaşi el condamnat la Aiud. (...)

Părintele Ioan avea acum o tuberculoză pulmonară şi deşi era strict interzisă viaţa religioasă în comun, în camera sa, unde erau „pulmonarii" avansaţi ca stadiu al bolii, cuteza să oficieze duminica rugăciuni de mântuirea tuturor, făcea Liturghia chiar dacă nu avea cu el şi Sfintele Taine.

(Ioan Muntean - La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori