Ioan Simionescu – doctor fără de arginți în temnițele comuniste
Fruntaş al generaţiei naţionaliste de după primul război mondial, ocupând un post în guvernul Goga-Cuza din 1938, doctorul Simionescu era mai ales cunoscut pe plan profesional.
Profesor de chirurgie şi chirurg celebru, el izbutise să salveze vieţi omeneşti până şi în închisoare (de pildă, la Jilava operase, slujindu-se de un geam spart, un flegmon cu septicemie generalizată). Doctorul Simionescu se pare că fusese arestat din pricina unor contacte cu personalităţi ale partidului ţărănist.
(Cu legionarii n-aveau nimic de-a face, încă din 1924 fusese, împreună cu Dănulescu, dintre cei rămaşi credincioşi lui Cuza, care nu trecuseră deci cu Codreanu). Transferat de la Aiud, după un scurt popas la Poarta-Albă, ajunsese, la 5 mai 1951, la Colonia de muncă Peninsula, unde, ca în toate locurile de detenţie prin care trecuse, stârnea admiraţia tuturor prin forţa sa de caracter ieşită din comun.
Bogdănescu voia să-l transforme în turnător şi-şi concentrează toate eforturile asupra lui. Încă din prima noapte începe reeducarea. A doua zi, doctorul Simionescuse prezintă la infirmerie cu trei coaste rupte şi, pe tot trupul, urme negre şi sânge închegat. Înjurat de locotenentul Georgescu, directorul lagărului, care asista la consultaţie, doctorul Simionescu îşi dă seama că n-are nimic de sperat de la autorităţi. Chinurile au continuat noapte după noapte în baraca 13. Forţat tot de reeducatorii săi să ceară acasă pachete cu alimente, el a fost silit să-şi mintă soţia la vorbitor, spunîndu-i că totul merge bine. Pachetul cu alimente a fost deschis tot în baraca 13, din el înfruptîndu-se reeducatorii care-l vârâseră pe doctorul Simionescu sub masă şi-l invectivau astfel (Cităm din D. Bacu):
,,— Destul ai supt sudoarea poporului muncitor, banditule. Când tu benchetuiai, muncitorii erau împuşcaţi pentru că luptau pentru o bucată de pâine. Nu este aşa, ministrule? De-acum ţi-a venit şi ţie rândul să suferi pentru ca să plăteşti păcatele tale de altădată”.
Când doctorul a simţit că ajunge la capătul rezistenţei a hotărât să se sinucidă. Şi s-o facă în văzul tuturor, aruncîndu-se în sârma ghimpată. Aceasta este versiunea din cartea lui D. Bacu. Alţii spun că Bogdănescu, furios că nu obţine rezultate cu reeducarea doctorului Simionescu, şi-a pierdut într-o zi capul şi l-a împins în sîrma ghimpată şi că numai atunci doctorul ar fi strigat santinelei: Trage!
Până la urmă cele două versiuni nu sunt antinomice, deoarece, în orice caz, ucigaşul doctorului Simionescu este torţionarul său, fie că l-a împins cu mâna lui, fie că l-a determinat s-o facă singur.
Era imposibil la Canal să se păstreze secretul unei astfel de morţi. Soţia lui a aflat şi a făcut scandal la Ministerul de Interne. Se pare c-ar fi arestat-o şi pe ea, dar era totuşi prea târziu pentru a înăbuşi ştirea, cu atât mai mult cu cât un post de radio occidental (Vocea Americii, B.B.C. sau Europa Liberă) ar fi consacrat o emisiune crimei lui Bogdănescu. Moartea doctorului Simionescu ar fi salvat deci zeci şi zeci de vieţi, deoarece nu peste mult reeducarea a încetat. Dar, chiar fără acest sacrificiu, experienţa Piteşti devenise vulnerabilă din clipa însăşi a extinderii ei. Secretul absolut putea fi păstrat într-o închisoare complet izolată, ca aceea de la Piteşti, mai puţin la Gherla care avea o fabrică, şi defel într-un loc deschis ca Peninsula. De la o baracă la alta, ţipetele puteau fi auzite. Deţinuţii sfârşiseră prin a afla ce se petrecea în barăcile 13 şi 14 şi nici unul nu mai părăsea baraca în care locuia după stingere şi nu se lăsa ademenit de nici un student. În plus, la Canal se putea, din când în când, primi vizita familiei. Contactul cu cei de afară mai era menţinut şi prin tehnicienii liberi.
E deci probabil că moartea doctorului Simionescu n-a făcut decât să precipite un proces care, în orice caz, s-ar fi petrecut, şi anume filtrarea ştirilor despre reeducare în lumea din afară.
(Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti)