I.D. Sîrbu și puterea de a transfigura o baracă de lagăr în aulă universitară
Umorul lui I. D. Sîrbu descreţea multe frunţi încruntate. Povestea, inventa, râdea. Îşi grada efectele savant, transformând poantele soldăţeşti în morală subtilă, cu ştiinţa unui podgorean care înnobilează vinul. Uneori, mai turna şi apă în vin. Făcea elogiul bârfei, ca gen literar, asemenea imnului, odei sau chiar epopeii, de care, cel puţin în cazul său, se apropia prin dimensiuni, ca şi prin bogăţia episoadelor. Cleveteala benignă se convertea, până la urmă, în autoironie. Ne-a povestit cum, în Clujul tinereţii sale, se întâlnea la cârciumă cu sculptorul Romulus Ladea şi cu un grup numeros de artişti — haita, zicea el — […]