Ion Drăgoi – preotul care a plătit cu propria viață pentru apărarea luptătorilor anticomuniști din munți

Tatăl meu, trebuie să vorbesc despre el, era originar din comuna Vîlsănești. A făcut Seminarul la București și Facultatea de Teologie tot la București. (…) S-a căsătorit cu mama în 1926 și, la sfârșitul lui 1926, a luat parohie aici. Cu salariu, fără salariu… În 1946, când s-au făcut epurările alea, a fost licențiat din serviciu și a făcut slujba la biserică fără să primească bani, aicea fiind un loc unde, spre deosebire de alte părți, preotul n-are mari avantaje.

Aicea tata a muncit de i-au sărit ochii și acum noi nu mai avem nimic de pe urma lui, pentru că a doua condamnare a fost cu confiscarea averii. Deci tot pământul nostru, care a fost stropit cu sudoarea lui și a mea și a fratelui meu și a mamei, l-am pierdut. M-amintesc că venea câte unul mai la vale și zicea – părinte Drăgoi, păi dumneata cosești, păi dumneata lucrezi, te duci la pădure, la munte, la oi? Păi ce să fac, mă, eu nu mănânc? Nu mâncăm și noi ca voi?

A fost un bun slujitor. Slujea frumos, cânta frumos și vorbea frumos. Dacă se ducea la vreun cerc pastoral, cum aveau preoții din când în când, cu protopopii și episcopii, sau dacă erau la vreo înmormântare mai simandicoasă, ceilalți preoți ziceau – părinte Drăgoi, lasă-mă pe mine să vorbesc mai înainte, că dacă vorbesc după dumneata o să fie ce spun apă de ploaie.

Bineînțeles că el nu putea să rămână pe margine la toată afacerea asta. Cred chiar că primul cu care s-a luat legătura în sat a fost popa Drăgoi. Și trebuie să spun, spre cinstea comunei, că intelectualii de pe vremea aceea, popa și învățătorii, au fost toți implicați. (…)

Și în ziua de pomină, când am sărit eu în lac și m-au arestat, tata a scăpat. Când mă arestau pe mine, el era sus pe o măgură și se uita la mine. Sufletul lui… numai el știe. Dar a scăpat. A trecut și el printre soldați și a ajuns în partea dinspre sud, pe Aluniș. Când s-au hotărât ăștia să facă un cerc și să perchiziționeze casele, el era la două-trei sute de metri afară din cerc. P-ormă s-a dus mai la vale pe Argeș. Avea o soră la Bălteni, alte neamuri la Vâlsănești, s-a dus pe la ele. L-au prins în aprilie 1950. (…)

Deci tata a fost arestat în aprilie 1950. Tot așa, l-a văzut cineva, cineva care era cu musca pe căciulă, și, ca să se pună bine cu securitatea – uite, popa Drogoi e la fină-su, la cutare. Și l-a prins acolo…

Dar, pentru că era cam terminat dosaru’ nostru, că ne-a judecat tot lotu’, și pentru că nu prea s-a spus nimic despre tata și fiind și ultimul arestat, a scăpat mai ușor: Părinte i-ai cunoscut? Păi i-am cunoscut, am fost cu Gheorghe Rizea, am fost cu… Și a căpătat numai cinci ani.

… a treia oară când m-au băgat [la izolare n.n.] era și tata. Că, după ce l-au arestat pe tata și s-a terminat ancheta, l-au dus de la securitate la penitenciar, la depozit. Și eram trei camere, în depozitul securității, cu arestați. L-au băgat în camera în care eram și eu. Spre norocul meu. Pe vremea aia eram schilod de slab, nu mă puteam ține pă picioare. Când m-a văzut tata, a început să plângă. O lună de zile tatăl meu nu a mâncat decât jumătate din cele 250 de grame de pâine care ni se dădea pă zi, jumătate din 600 de grame, cât era ciorba de gamelă la prânz, și nimic seara. O lună de zile mi-a dat mie și m-a pus pă picioare. Ș-am stat cu tata din aprilie 1950 până în februarie 1951, cred că vreo opt luni. (…)

Și tatăl meu, după ce ne-am despărțit, când m-au dus pe mine la infirmerie, a mai stat puțin și l-au dus la Gherla. De la Gherla l-au dus la Canal și nu l-au oprit la Poarta Albă, deși avea numai cinci ani condamnare. Pentru că era preot, l-au dus la Marea Neagră și l-au băgat în celebra brigadă de preoți.¹ Nu mai știu ce a făcut acolo. Am lucrat pe-acolo și eu, mai târziu.

În ’59, pe traseul Canalului, eram perforator, spărgeam piatra. Și cineva zice, lucra cu un preot, părinte, să-l chemăm pe domnu’ Drăgoi să ne dea o gaură la bolovanu’ ăsta, că nu putem sparge. Și băgăm dornu’, și când om da cu barosu în dorn, crapă. Cum i-ai zis? Drăgoi. Care Drăgoi? Păi băiatu’ ăla mustăcioc, care-i cu perforatoru’. Vine la mine. Am uitat cum îl chema pe părinte. Zice – sunt preotu’… Plecăciune, părinte. Dumneata ești băiat de preot? Da. Te cheamă Cornel? Da. Și a început bietu’ să plângă. Da’ ce-i părinte, de ce plângi? Zice – tot în locu’ ăsta am lucrat cu tatăl dumitale în ’52, ’53 și-acuma m-a adus Dumnezeu să lucrez cu dumneata… Și s-a terminat Canalu’. Tata a fost dus înapoi la Gherla și în ’55, când s-a terminat, i-a dat drumu’. Da’ nu i-a dat parohie, a stat așa, să fie ajutor, l-au mai dus pe la nu știu ce mânăstire să-l mai școlească… În ’58 i-a prins pe băieți la Poienărei și în urmă, la câtva timp, l-au luat și pă el. Da’ motivul principal pentru care l-au luat și pă el și l-au condamnat la moarte a fost că nu a vrut să le dea muntele². Dar despre asta v-am mai povestit. Că mama zicea – Ionele, dă-le Ulmu să scăpăm. Nu scapi de ăștia, cum să le dau, măi nevastă, fac întovărășire și nenorocesc oamenii… Tata n-a vrut.

(Mărturia lui  Cornel Drăgoi – Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 147-152, 162-163)

1. Brigada a fost celebră prin faptul că era destinată exterminării prin muncă.

2. Cu sensul de a nu da informații despre partizanii din munți, ceea ce ar fi însemnat prinderea, torturarea, condamnarea și executarea lor. Prin acest gest de tăcere care l-a costat pedeapsa cu moartea, părintele Ion Drăgoi a protejat și a salvat viețile luptătorilor din munți. Chiar dacă luptătorii din munți au fost prinși la scurt timp, rămâne gestul sublim al părintelui de renunțare la propria libertate și viață pentru binele aproapelui.