Ion Georgescu
  • 13 Ianuarie 1909
  • Bașcov, Argeș
  • profesor
  • 14 ani
  • Lubianka, Verhoiansk, Uhta, Irkutsk, Krasnoiarsk, Vorkuta, Gherla
  • 21 Noiembrie 1976

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

O altă personalitate de excepție cu care am avut bucuria să stau la Lățești a fost profesorul universitar I.V. Georgescu de la Facultatea de Teologie din București, un om îndrăgit de toți, despre care nu puteai spune decât vorbe alese. Cei apropiați îi ziceam ”Tetea”. Era din Ștefănești, Argeș. Tatăl lui, țăran isteț, se ocupase cu vânzarea și cumpărarea de vite și ca orice țăran mai înavuțit, voise să-și facă băiatul preot în sat. Așa a ajuns I. V. Georgescu teolog, iar apoi, fiind foarte inteligent, cu o memorie prodigioasă, a devenit profesor universitar. Cunoștea limbile elenă, ebraică, sanscrită și latină. Doar slavona știa mai puțin, fapt pentru care nu îndrăznise să accepte, la un moment dat, propunerea de a face o nouă traducere a Bibliei. Acolo, la Lățești, ne spunea:

- Acum, după zece ani de Siberia, cunosc slavona la perfecție, dar este prea târziu să mă încumet la o așa treabă imensă!

În anul 1930 a început lucrul la un tratat unic în lume, ”Demonologia”, un studiu despre demoni. Un coleg al lui, profesorul Rovența, a avut indiscreția de a face public acest lucru într-o revistă și imediat atât Biserica Catolică cât și cea Protestantă s-au grăbit să-i ofere ajutor prin burse de susținere, cu condiția ca lucrarea să fie scoasă sub egida lor. Profesorul I. V. Georgescu a respins această ispită: voia ca lucrarea să poarte amprenta Bisericii Ortodoxe Române.

Câte vorbe înțelepte, câte idei au auzit de la dânsul! Chiar limba rusă, pe care nu o puteam înghiți, în gura lui era mai dulce, mai atrăgătoare, fapt care ne-a determinat mai târziu, în lagărul de la Culmea, să ne apucăm să o învățăm. Ce plăcut sunau, din gura lui, poeziile lui Pușkin, Mayakovsky și Esenin!

Drama lui începuse în 1945, când fusese răpit de pe stradă de către ruși și dus direct la închisoarea Lublianka din Moscova. De unde aflase KGB-ul că el era atunci șeful Mișcării Legionare pe țară? [...]

După ce l-au ținut în anchete, obligându-l să facă o prezentare amănunțită a Mișcării Legionare, i-au înscenat un proces de tip sovietic, l-au condamnat la 10 ani de muncă silnică și l-au trimis într-un lagăr special din Siberia, la Polul Nord. Lagărul era destinat exclusiv foștilor demnitari de stat căzuți în dizgrația lui Stalin. Acolo, profesorul a muncit la pădure, la tăiat lemne, a înfruntat iernile polare și vestitul crivăț siberian și a cunoscut sufletul slav și toată cultura rusească. Măreția imperiului de odinioară și strălucirea aristrocrației rusești, câtă mai rămăsese, erau fidel reprezentate în lagărele din Siberia. Iar el, cu inteligența lui, cu memoria lui, a asimilat tot, dar mai ales a sintetizat tot. A stat și prin spitale, căci inima supusă presiunilor atmosferice și decompensării bătea ca un orologiu prea învechit. Nici ficatul nu-i mai funcționa normal. Ne-a povestit că acolo, în Siberia, la un spital era gata-gata să moară din pricină că mâncase un cățel de usturoi căpătat de la un om.

Între timp, cineva i-a prezis enigmatic că se va elibera atunci când soarele va răsări în același timp din două locuri. Peste mulți ani, fiind într-un tren de deținuți care cobora de la Polul Nord spre sud, a văzut soarele răsărind din două locuri. Nici el nu-și putea explica fenomenul. Dacă se uita pe geam într-o parte, vedea soarele răsărind, dacă se uita vis-a-vis, și de acolo răsărea soarele. Atunci a tresărit și și-a adus aminte de prezicere: ”Oare merg spre eliberare?”... Așa a fost. În 1955 a sosit în țară, odată cu toți prizonierii români din Rusia. A fost dus la Gherla, unde a mai stat un an. S-a eliberat în 1957, dar cu domiciliu obligatoriu. Și așa ne-am trezit cu el la Lățești.

Ce tristă poveste, aproape că nu-ți vine să crezi! [...]

Profesorul Georgescu era cald, ghețurile din Siberia nu-i răciseră sufletul. Era frământat de multe probleme din trecut și de cele ce aveau să vină. Nu mai credea în vreo schimbare, nici nu întrezărea căderea comunismului. Cunoscuse puterea comunstă și-și făcuse o viziune adâncă despre ea. [...]

Ne vorbea mult despre imensele bogății de dincolo de Urali ale rușilor; despre colosul sovietic care se mișca după cum se ridica mâna lui Stalin; despre puternicele instituții înființate acolo, ca de pildă ”Institutul Marx, Engels, Lenin”, eminența cenușie a Imperiului Sovietic; despre sistemul diplomatic și școlile de spionaj din Rusia și din lume. [...]

Însă dincolo de această vervă spirituală, profesorul, ca toți deținuții politici, purta cu el o dramă, care nu era numai a lui, ci îi afectase întreaga familie. După arestarea și răpirea sa în Rusia, în țară rămăseseră soția și doi copii. Cum au trăit, cum s-au descurcat, e greu de spus. Doamna a fost obligată să divorțeze și abia apoi i s-a îngăduit să-și procure, printr-o cooperativă, o tonetă unde vara vindea înghețată. Din pricina umezelii în care era nevoită să stea s-a îmbolnăvit rău de reumatism la picioare.

În 1957, când profesorul a venit acasă, și-a găsit copiii mărișori, în jur de paisprezece - cinsprezece ani. Cu bune și rele. Întrebarea care îl chinuia ca un ghimpe sfredelitor în inimă era: ”Cum pot eu să le fac observații, cum să-i cert, cum să-i muștruluiesc, când ei au crescut fără tată, fără prezența mea, fără ajutorul meu, lipsiți de atâtea și ostracizați de societate, numiți ”copii de bandit” și arătați cu degetul de profesori și de elevi?”...

Ascultau, e drept, de mama lor, dar influiența societății era enormă. Săraca mamă, ce să facă mai întâi? Să se ducă la tonetă, să aibă grijă de cele necesare casei, să aibă grijă de copii, ce să facă? Vai de viața ei! Câtă durere în suflet, ce destin amar! [...]

După câțiva ani de la eliberare, prin 1970, l-am vizitat la Institutul Teologic din București. Avea un post acolo, la biblioteca Institutului. Târziu am aflat că a murit în 1972. Ce mare valoare a pierdut neamul nostru! Nu știu dacă a rămas ceva scris de la el, căci moartea l-a răpit prematur.

(Nicolae Purcărea - Urlă haita... Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud, Editura Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești, 2012, pp. 183-190)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii