Ispita martirajului

„Ispita din stînga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele.” (Pr. Nicolae Steinhardt)

Dialog cu Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa despre ispita martirajului:

– Care au fost roadele rugăciunii acolo, în inchisoare?

– Cel mai mare rod a fost că prin rugăciune mă linişteam sufleteşte, că nu mă temeam, că rezistam la tot ce se intâmpla cu mine. Fără rugăciune nu aş fi rezistat, aş fi înnebunit cu siguranţă. Am hotărât să nu fac nici un compromis şi pentru asta, nu-i aşa, trebuia să mă gândesc sau că voi rămâne pentru totdeauna în închisoare, sau că mă omoară. În această situatiel, fără rugăciune ar fi trebuit să înnebunesc, nu? Rugăciunea a insemnat balsam pentru inima mea.

– Ispite demonice legate de rugăciune aţi avut? Știu eu, să simțiți, de pildă, nişte prezenţe din acestea rele, care să vă împiedice să vă rugaţi…

– Nu, in inima mea nu. Ceea ce cred însă că a fost lucrare demonică erau aceste insulte ale gardienilor şi încercarea lor de a mă tulbura. Dar aşa, ca să mă atace direct, nu mi s-a întâmplat niciodată. Am avut însă o ispită, şi târziu mi-am dat sema că e o cursă de la cel rău. Am avut ispita martirajului. Şi am început să mă rog ca Dumnezeu să îmi dea moartea. Era un fel de exaltare în mine… Asta a durat ceva timp, până când îngerul mi-a spus: „Nu vezi că faci un păcat?!”…

– Adică ingerul v-a atentionat printr-un gând, nu l-aţi văzut…

– Îngerul, nu un gând, era îngerul. Vorbeam cu el.

– Prin rugăciune?

– Da.

– Deci aţi ajuns să întelegeți că nu era bine ce faceţi?

– Da, era un mare păcat, ce venea din mândrie. Nutream gândul acesta de mândrie, dar nu conştient. Adică mă gândeam la martiraj, mă gândeam la moarte, mă gândeam că, în sfârşit, lumea va şti despre mine că am murit ca un martir… Şi mă rugam lui Dumnezeu pentru martiraj, dar martirajul nu venea! Cred că vreo două luni am fost chinuit de gândul ăsta. Iar Securitatea, când refuzam să semnez cererile de gratiere, exact asta îmi spunea: „A, vrei să mori în inchisoare? Vrei să fii martir? Lasă că n-ai să mori în închisoare!”. Sau îmi ziceau în batjocură: „A, vrei să fii martir, să te pomenească în Biserică?!”…

Cred că asta m-a şi întors până la urmă, fiindcă am început să mă gândesc mai adânc. Şi după aceea am primit lumină de la Hristos şi mi-am dat seama că păcătuiam foarte mult.

– Când ati avut ispita asta a martirajului, nu v-au ispitit şi gânduri de judecată pentru cei care nu se implicau, pentru ierarhie?

– Da, gânduri din acestea am avut, dar s-au risipit repede. M-au tulburat mai mult atunci, la Seminar, când am început actiunea celor şapte Cuvinte. Atunci m-am trezit dintr-o dată aruncat într-o lume veche, pe care o trăisem altădată. 0 lume nu cu aceeaşi suferinţă, dar cu mai multă viclenie decât cealaltă. Şi am avut, într-adevăr, nişte gânduri… Mai ales că, am mai spus, îl iubeam foarte mult pe Prea Sfinţitul Roman şi știind că intrase de mic în mănăstire şi avusese o viaţă călugărească bună, am fost sigur că va veni alături de noi. Şi am avut aşa, o pornire impotriva lui, pentru că fiind călugăr şi iubindu-l eu aşa de mult – şi cred că şi el pe mine – nu s-a angajat. Nu trebuia să se angajeze prea mult, măcar să ne fi dat un gir, asta era toată problema. Convingerea mea este că dacă el s-ar fi angajat alături de mine, măcar printr-un gir, nu aş fi fost arestat şi dus la închisoare. Însă pe urmă am lepădat gândul acesta. Şi am scăpat repede de el, pentru că a început să mă preocupe mai mult starea mea personală, atât in raport cu Securitatea, cât mai ales în ce privea viaţa mea lăuntrică. Şi am lăsat gândul de judecată de-o parte… Adică vreau să spun că la început am fost aşa, mai îndârjit împotriva ierarhilor, pe urmă însă nu am mai avut nici un fel de îndârjre…

– V-ati dat seama că nu puteau mai mult?

– Da, nu puteau mai mult. Mi-am dat seama că slăbiciunile omenești sunt mari, că, aşa cum a spus Prea Sfinţitul Antonie, nu toti au – stofă de martiri, nici chiar ierarhii, nici chiar preotii… Şi m-am plecat şi eu în faţa neputinţei umane şi am zis: „Merg de unul singur! „…

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora)