Iubind aproapele ca pe sine însuşi

În celula în care fusesem izolaţi în aşteptarea plecării, timpul ni s-a scurs destul de uşor. Ca de obicei în astfel de situaţii eram excitaţi de schimbarea ce intervenea în viaţa noastră de pînă aici. Cunoştinţele noi pe care le-am făcut, schimbul reciproc de informaţii şi părerile despre ce avea să ne aştepte ne-au făcut să uităm şi de frigul din celulă şi de foame şi de trecerea vremii. Ne-a lipsit şi reperul zilnic: ora mesei.

Fiind destinaţi transferului, nu mai figuram în raţia de alimente a bucătăriei din Jilava. După expresia consacrată „eram scoşi din porţie”, urmînd să primim hrană rece pentru drum. Cam pe la jumătatea după amiezii, gardienii şi-au făcut iar apariţia. Cei cu condamnări de la cincisprezeceani în sus am fost scoşi pe coridor, pentru a ni se pune lanţuri la picioare. Aşezat pe cimentul rece, mi-am pus pe rînd picioarele pe nicovală, avînd grijă să-mi ţin strîns, cu mîinile, brăţările lanţurilor, în timp ce un gardian le bătea niturile. Mă feream astfel de vreo lovitură de ciocan peste fluierul piciorului. După mine a urmat Titi Coşereanu, Wurmbrand şi alţii. Lui Ion Vorvoreanu, care avea o condamnare de zece ani, nu i s-au pus lanţuri.

Acum, eram gata de drum. Am fost încolonaţi cîte doi. Cei cu lanţuri, fiindcă mergeam mai încet, în faţă. În zăngănitul lanţurilor, convoiul s-a pus în mişcare, ecoul stîrnit în coridorul subteran dînd de veste celor rămaşi în celule , că din Jilava pleca un lot de deţinuţi cu duba. La ieşirea în prima curte interioară a fortului, am fost aproape umflaţi pe sus de crivăţul care se înfunda, şuierînd, prin şanţurile Jilavei. Se lăsase seara şi becurile presărate de-a lungul gardurilor de sîrmă ghimpată şi în curţile circulare dintre secţii se zbăteau în bătaia vîntului, schimbînd tot timpul aspectul peisajului, într-un joc nebunesc de umbre şi lumini. Scena pentru turnarea filmului clasic de groază, alb-negru din anii ’30, n-ar fi fost completă, fără apariţia convoiului nostru, înaintînd în pas şovăielnic, în zgomotul fiarelor pe care le tîram de picioare.

În afară de grozăvia gerului de afară, nimic deosebit de semnalat în desfăşurarea programului: alinierea şi numărătoarea în poarta Jilavei, încărcarea în două dube-automobil şi drumul plin de hîrtoape spre Bucureşti.

Apoi, o oprire şi o aşteptare ce mi s-a părut fără sfîrşit. Ion Vorvoreanu şi cu mine, fiind cei mai subţire îmbrăcaţi, am fost luaţi în braţe de ceilalţi ca să ne mai încălzească. Tremuram însă în continuare, neputîndu-mi stăpîni clănţănitul dinţilor. Picioarele îmi îngheţaseră iar senzaţia pe care mi-o dădea fierul lanţurilor în contact cu gleznele era de arsură. Toţi simţeam nevoia permanentă să urinăm. Constrîns să mă abţin, aveam dureri acute în vezică.

Erau manifestări clasice de cistită, care însă, cîteva zile mai tîrziu, aveau să dispară fără vreun tratament. În sfîrşit, într-un tîrziu, ni s-a deschis uşa dubei şi, înţepeniţi de frig cum eram, am fost grăbiţi de santinelele înarmate spre vagonul penitenciar, tras la vreo douăzeci de metri pe o linie moartă. Ne aflam în afara Gării de Nord, în dreptul podului Basarab. Era locul de încărcare şi descărcare al deţinuţilor în transfer, unde publicul nu avea acces.

Anchilozaţi de frig şi cu lanţuri la picioare, căţăratul pe platforma prea înaltă şi fără trepte a vagonului a fost, chiar ajutîndu-ne reciproc, un mic tur de forţă. Deţinuţii urcaţi înaintea noastră fuseseră închişi în celulele mici de pe cele două părţi ale culoarului central. Cînd ne-a venit şi nouă rîndul, erau deja toate ocupate, aşa că am fost îndreptaţi spre capătul coridorului şi introduşi în încăperea din fundul vagonului.

Visul oricărui deţinut în transfer era să nimerească în acest compartiment. Era mai spaţios şi chiar dacă se întîmpla să fie supraalgomerat nu aveai sentimentul de claustrofobie pe care îl încercai în celule. Dacă în privinţa repartizării, grupul nostru avusese norocul să fie favorizat în detrimentul altora, n-aş putea spune totuşi că ne-a fost mai bine ca în duba-automobil. În vagonul-penitenciar era la fel de frig ca afară. Eram numai la adăpost de viscol. În această atmosferă glacială, am mai stat cîteva ore. Abia cînd am fost ataşaţi la trenul cu care ne-am pornit la drum a început să funcţioneze sistemul de încălzire şi vagonul s-a mai dezmorţit. Pînă una-alta, fiecare am făcut faţă gerului cum am putut. Cei fără lanţuri, plimbîndu-se de colo pînă colo, cei încătuşaţi, făcînd mişcări de încălzire, în limita permisă de legăturile de la picioare sau ghemuindu-se unul într-altul. Printre cei zece -cincisprezece cîţi nimerisem împreună, erau şi Ion Vorvoreanu, Titi Coşereanu şi pastorul Wurmbrand.

Văzînd că staţionarea vagonului nostru pe linia moartă se prelungeşte şi odată cu ea şi şederea noastră în frig, Wurmbrand ne-a anunţat că va încerca să-şi obţină un pulover mai gros, din rucsacul lui depozitat pe coridor împreună cu toate bagajele noastre. Noi eram convinşi că nu va reuşi să-i facă pe paznici să-i dea raniţa. Gardienii din escorta vagoanelor penitenciare erau cunoscuţi pentru intransigenţa şi răutatea lor. Nu făceau niciodată nici cel mai mic gest de omenie. Vara, pe caniculă, în vagoanele supraaglomerate şi expuse ziua întreagă în bătaia soarelui, cînd deţinuţii, sufocîndu-se din lipsă de aer şi leşinînd de căldură cereau apă, erau lăsaţi să rabde de sete ore întregi, pînă ce unul din paznici se îndupleca să le aducă de băut. Scepticismul nostru nu l-a descurajat însă pe Wurmbrand să încerce să-şi obţină raniţa. Am asistat la această încercare, timp de mai bine de o oră. Prima parte a tentativei s-a desfăşurat cum o prevăzusem noi, părînd să confirme teoria nereuşitei: Wurmbrand a bătut la uşă. N-a primit nici un răspuns, cu toate că se auzeau vocile gardienilor care stăteau la taifas. Wurmbrand a bătut din nou. Coridorul a rămas mut. Abia după ce a ciocănit a treia sau a patra oară în uşă, s-a auzit răspunsul obişnuit:

– Nu mai bate!

La fel de liniştit, fără să bată mai tare sau să precipite cadenţa loviturilor,Wurmbrand a continuat să ciocănească în uşă. De aici înainte, bătăile în uşă au alternat cu replicile de pe coridor, stabilindu-se astfel un fel de dialog. Numai că, în timp ce de-o parte a uşii unul din interlocutori îşi păstra tonul cumpătat în limbajul lui exprimat în ciocăneli, celălalt îşi pierdea vădit calmul şi se enerva treptat, recurgînd la vocabularul bine-cunoscut al tagmei pe care o reprezenta.

Replicile gardianului se succedau într-un crescendo tot mai ameninţător:

– Nu mai bate!

– Nu mai bate, bă banditule!

– N-auzi, banditule! Dacă mai baţi în uşă îţi fac raport!

Wurmbrand, imperturbabil, după fiecare apostrofă a gardianului ciocănea din nou în uşă. În cele din urmă, odată cu înjurăturile de rigoare, de pe coridor ne-a parvenit şi sunetul paşilor de cizmă îndreptîndu-se spre noi. Portiţa vizetei s-a dat deoparte şi în deschiderea de circa 20/20 cm, decupată în uşa celulei, s-a încadrat figura congestionată de furie a gardianului. Răstindu-se la Wurmbrand, i-a cerut socoteală pentru bătăile repetate în uşă. Cu voce blîndă, Wurmbrand s-a scuzat pentru insistenţa cu care ciocănise şi i-a explicat motivul.

– Nu se poate! a fost răspunsul, şi uşiţa s-a trîntit la loc.

Gardianul n-apucase să se îndepărteze nici cîţiva paşi, cînd Wurmbrand a bătut din nou în uşă. De data asta, răcnind ca scos din minţi, gardianul a redeschis uşiţa revărsînd asupra lui un potop de insulte şi ameninţări. La fel de calm şi cu aceeaşi seninătate, Wurmbrand i-a cerut din nou raniţa cu îmbrăcăminte, apelînd la sentimentele lui de omenie, care nu-l pot lăsa insensibil la suferinţele semenilor. Faptul că Wurmbrand nu reacţionase nici la ameninţări, nici la insulte, continuînd să-i vorbească cu acelaşi glas blajin, şi-a produs efectul.

Descumpănit şi de felul în care Wurmbrand îşi formulase rugămintea, gardianul, după mintea lui simplă, a tras imediat singura concluzie posibilă, cu privire la cel care îi vorbise:

– Ce ai fost tu, bă, în viaţa civilă? Avocat?

– Nu, domnule sergent!

– Parcă ai fi un avocat care se roagă de judecător, să-l scape de puşcărie pe banditul pe care îl apără!

– Eu mă rog numai unui singur judecător domnule, sergent. Şi mă rog pentru toţi oamenii, chiar şi pentru dumneavoastră.

Intrigat, gardianul s-a lăsat prins în vorbă de Wurmbrand. Timp de mai bine de un sfert de oră, am putut admira măiestria cu care Wurmbrand l-a ademenit pe propriul lui teren de discuţie, cum i-a menţinut atenţia şi interesul, cu o îndemînare de negustor oriental, care nu-şi mai lasă din mînă clientul, pînă nu-i cumpără marfa. Nu ştiu în ce măsură această predică deghizată a avut un efect mai profund asupra gardianului. Ceea ce am putut cu toţii constata însă, a fost că Wurmbrand îi cîştigase simpatia. La un moment dat, gardianul a întrerupt brusc convorbirea, a trîntit uşiţa de la vizetă şi s-a îndepărtat pe coridor, bombănind ceva la adresa popilor „care toţi sunt nişte hoţi”. Cîteva minute mai tîrziu, cînd s-au tras zăvoarele de la uşa celulei noastre, ne-am dat seama că vorbele ce le aruncase fuseseră spuse pentru urechile tovarăşului lui din escorta dubei.

Gardianul se dusese de fapt să-i aducă raniţa Iui Wurmbrand. A împins-o cu piciorul prin uşa crăpată, pe care a închis-o imediat la loc şi, prin vizetă, i-a spus lui Wurmbrand să-şi ia puloverul. L-a avertizat, însă, să-şi ia numai un singur pulover, aşa cum prevedea regulamentul şi a rămas la vizetă ca să-l supravegheze. Măsură de vigilenţă inutilă, deoarece Wurmbrand a deschis raniţa chiar lîngă uşă, pe jos, sub unghiul de vedere al gardianului.

Cu o dexteritate neaşteptată, a început să scoată una după alta, patru sau cinci piese de îmbrăcăminte mai groase, pe care, rînd pe rînd le-a azvîrlit sub una din banchetele din celulă. Apoi, ţinînd-o pe ultima în mînă, un pulover, s-a ridicat în picioare şi i-a arătat-o gardianului, mulţumindu-i în acelaşi timp pentru compasiunea pe care o arătase pentru suferinţele lui. Gardianul a întredeschis din nou uşa şi Wurmbrand i-a restituit raniţa. Omul a luat-o, fără să facă vreo observaţie cu privire la faptul că, faţă de cum o introdusese în celulă, acum era aproape goală.

Pătruns de frig, Wurmbrand s-a grăbit să-şi îmbrace puloverul. (Am uitat să amintesc că, înainte de a bate la uşă, şi-l scosese, arătîndu-se în faţa vizetei numai în cămaşă şi haină, pentru a-şi putea revendica raniţa cu mai multe şanse de succes). Apoi, neţinînd seamă de protestele noastre, ne-a împărţit celor mai dezbrăcaţi toate hainele groase pe care le obţinuse cu atîta trudă, cîteva minute mai înainte. S-ar putea ca Wurmbrand să-mi fi salvat atunci chiar viaţa, dîndu-mi o flanelă groasă de bumbac, cu mînecă lungă, din cele care apăruseră pe vremea aceea pe piaţă în Bucureşti, importate din China…

Iar gestul aceluia care în astfel de situaţii renunţă în favoarea altuia la lucruri atît de preţioase mi-e greu să-i găsesc calificativul potrivit.

(Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele)