„Să ne-ntoarcem, oameni buni, la icoană!” Acesta este îndemnul rostit cu fermitate şi căldură de Părintele arhimandrit Iustin Pârvu, duhovnicul trăirilor athonite şi al făptuirilor ctitoriale care ne uimesc la aflarea şi vederea lor.
L-am cunoscut la mina de plumb Baia Sprie. Un timp destul de îndelungat am dormit alături la mina Cavnic. Dar ne-am apropiat mult în lagărul de la Periprava. Împreună cu părintele Ilinescu a săvârșit slujba de Înviere din anul 1953. La miezul nopții, când au prins a suna clopotele din Cavnic, am ieșit cu toții din cele două dormitoare pe sală, feriți de ochii milițienilor. Părintele Iustin a fost magnific. A participat la slujbă cu toată dăruirea de care era capabil.
Am, acum, ocazia să-l cunosc mai îndeaproape pe părintele Iustin Pârvu, preot-călugăr, care și-a început ucenicia, de copil, la Schitul Durău. Înalt și subțire, senin și tăcut, cu o voce blândă și clară, rar auzită, la cei 35-36 de ani ai lui, pare desprins din iconografia cu reprezentări ascetice a ortodoxiei bizantine, imagine pe care mi-o obligă nu numai înfățișarea și conduita lui, ci și gândul că are o condamnare lungă. Spre deosebire de monahii pe care calea aleasă de ei i-a înăcrit și i-a făcut țepoși în relațiile cu ceilalți oameni, parcă reproșându-le acestora renunțările obligate de opțiunea lor, […]
Milostenie pentru Maica Domnului! Înainte de 1990, pe când era la Mănăstirea Bistrița, la ușa chiliei Părintelui Iustin Pârvu a bătut o femeie sărmană. Venise la Părintele să ceară milostenie și bătrânul călugăr, în bunătatea sa, a milostivit-o pe femeie. „Povestea Părintele Iustin că, imediat ce i-a dat milostenie femeii, l-a cuprins o bucurie nemaisimțită până atunci, o pace și o liniște totală”, mărturisește astăzi Ierom. Siluan Antoci, de la Mănăstirea Agafton. Părintele Iustin a înțeles, în acea clipă, că femeia care îi intrase în chilie era chiar Maica Domnului. Dar femeia se făcuse nevăzută. A povestit Părintele apoi că […]
– Părinte Amfilohie, ce v-a impresionat cel mai mult la Părintele Iustin? – Faptul că el a căutat să transpună credinţa în faptă, să o trăiască în modul în care Scriptura ne cere să biruim lumea. A fost un om care a biruit lumea cu puterea credinţei în Hristos. În preajma lui am simţit o putere duhovnicească deosebită, care trezea în om conştiinţa că nu poate trăi fără un ideal. Întotdeauna îţi puneai probleme esenţiale de viaţă în dialogul cu Părintele Iustin: Ce urmăreşti? Unde eşti? Către ce te îndrepţi? Şi asta l-a făcut să fie pentru noi, şi pentru […]
– Părinte Augustin, cum l-aţi cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu? – Eram în clasa a XI-a de liceu, făceam parte din Liga Tineretului Ortodox din Botoşani şi în fiecare an, de sărbătoarea Crăciunului, pregăteam un program de colinde, pe care înainte de sărbători îl prezentam la instituţiile din oraş, şi astfel strângeam bănuţi ca să mergem în excursie la mănăstirile din Moldova. Evident, cea mai atractivă era Mănăstirea Petru-Vodă, pentru că deja se dusese mult faima Părintelui Iustin în zonă: un duhovnic harismatic, cu foarte multă răbdare faţă de oameni, despre care se ştia că a suferit foarte mult în […]
„Mi-am dorit să ajung ca Bătrânul” – Părinte Iustin Petre, spuneţi-ne ce a însemnat Părintele Iustin Pârvu pentru viaţa sfinţiei voastre? – La fel cum au mărturisit foarte mulţi din cei care l-au cunoscut, şi eu pot să spun că Părintele Iustin mi-a schimbat viaţa. E vorba de perioada facultăţii, când eram hotărât să urmez o carieră universitară şi mă gândeam să mă căsătoresc, făcusem deja discuţia cu cineva. Eram în anul IV de facultate, înainte de licenţă, în vacanţa de Paşti, şi atunci fratele meu m-a luat şi m-a dus la Părintele Iustin. Mai mult din curiozitate am mers […]
Pe plaiul nemţean care duce spre satul Petru Vodă, pe un drum deloc uşor accesibil, cu gropi şi pietre, după ce treci prin satul de case pitite pe după garduri sărace, case ce par şi mai mici la umbra munţilor împăduriţi, se deschide deodată o poiană, neaşteptată privelişte de secolul al XV-lea: cîteva clădiri croite sever împrejurul unei biserici ridicată după modelul celor ctitorite de Ştefan Cel Mare. Te apropii cu tacută smerenie şi te uiţi cu sfială să vezi dacă nu cumva e scris pe frontispiciul bisericii, în numele voievodului celui sfânt: «Aici voit-a Domnul să înfrâng pe păgânul […]
A urmat momentul procesului la Suceava. Despre parodia acestui proces Părintele își amintește cu umor și se minunează și acum. Acesta s-a ținut în interiorul închisorii numai în timpul nopții. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenării unor vinovați care erau de fapt cea mai legitimă și firească atitudine de om, de creștin și de român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Judecătorii erau aceiași care-i condamnaseră pe comuniști în anii 1941-1944, iar acum sperau că dând sentințe cât mai aspre bieților nevinovați, vor fi îngăduitori comuniștii cu ei și îi vor ierta.
După marea grevă a foamei din 1956 Părintele este trimis din nou la Aiud pentru încă patru ani. ”Și aici dragii mei, când momentul morții îl aveai permanent înaintea ochilor1, nu te mai interesa ce este viața dincolo de ziduri. Pentru mine aici era totul. Când am intrat a doua oară în celula Aiudului, spre răsărit, pe undeva, era o nuielușă cam cât degetul, o plantă, și când am ieșit de acolo (după 4 ani) astupase tot geamul și arunca umbra pe pereți.
Dar ca să vezi metoda arestării, poate asta ar trebui spus: Era înainte de 14 mai, a anului 1948, care e noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România (…), a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România. Eram în una din zile la Episcopia Romanului. Treceau două maşini de un lux nebun, n-am văzut curse aşa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar şoferul.
Între anii 1952-1954 Părintele a stat în mina de la Baia Sprie. Aici a fost poate perioada cea mai grea, unde îi muncea mai rău decât pe animale și severitatea regimului i-a șubrezit sănătatea, dar nici Dumnezeu nu a întârziat să-și arate mila Sa. Mare milă a fost pentru părintele pentru că, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scăpat de o iminentă trimitere la Pitești, căruia i se dusese vestea și în străinătate.
A susține existența lui Dumnezeu, era foarte dificil în acele momente, a face cunoscut pe Dumnezeu. A fost o situație când conștiința mea a fost trezită. Eram în celula închisorii Aiud. Este o închisoare veche în care românii noștri au suferit enorm, încă din timpul Mariei Tereza. Această închisoare a fost renovată și utilizată de politicieni în acele timpuri moderne ale istoriei noastre. Ea deținea aproximativ 2.700 deținuți, și arăta ca un mare ”T”.
Părintele a primit drept condamnare 12 ani de temință grea și a plecat într-un convoi care se-ndrepta spre închisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva Mică, se zărea un apus de soare pe care cei 130 de deținuți, înghesuiți într-un vagon ce putea cuprinde maxim 80 de persoane, l-au privit pe rând. Peisajul acesta era, poate, o urmă de consolare în atmosfera înăbușitoare din acele vagoane ale calvarului. Dar iată povestirea părintelui Justin:
Iată-ne ajunși în anul 1960 când se termină prima perioadă de arest a părintelui Justin. Dar se pare că aurul trebuia să se lămurească și mai bine, pentru că ”exilul” părintelui Justin nu s-a terminat aici. Crucea suferinței acestui neam mai trebuia purtată de acești demnitari ai Ortodoxiei. ”Sunt un om liber și fac ce vreau.1 Nu mă tem de oameni”
Aşa cum transpare din amintirile îndepărtate ale părintelui, viaţa sa a fost de la început axată şi configurată de muzica bisericească şi cea a clopotelor, fiind pentru un timp întreruptă de o stranie muzică, precum cea a zăvoarelor şi lanţurilor, pentru ca apoi să revină la melosul copilăriei… Împreună cu cei patru fraţi, de sărbători colinda mănăstirile, preferând Durăul – unde a şi intrat ca frate, pe la vârsta de 17-18 ani. De aici, după un an şi jumătate, pornea spre Cernica să urmeze seminarul.
În lungul şir de ani de osândă, în situaţii şi locuri diferite, mai mulţi preoţi care m-au cunoscut mi-au propus ca după eliberarea din închisoare să urmez Teologia sau să mă călugăresc. Fiecăruia i-am răspuns cam în aceiaşi termeni: misiunea este prea mare şi această obligaţie pe care mi-aş lua în faţa societăţii şi în faţa lui Dumnezeu m-ar strivi. Îmi dau seamacă nu pot să-mi iau această răspundere. Dacă aş deveni ostaşul lui Dumnezeu, ar trebui să merg numai pe căile indicate de Iisus Hristos şi păcătosul de mine mă tem să nu calc pe alături. Atunci, totul din mine […]
L-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu în penitenciarul Aiudului, în jurul anului 1956. Poate părintele ar putea spune ceva mai mult despre acea perioadă, dar mă îndoiesc că ar face-o și asta pentru că a ales definitiv calea mărturisirii întru Hristos. Într-o perioadă (nu-mi amintesc cât timp) am stat într-o celulă patru persoane: părintele Iustin Pârvu, moș Cocâlnău (din Iași), Vasile Pătrașcu (astăzi preot; pe atunci student la Academia Comercială) și eu.
De părintele Iustin am auzit încă de la începutul periplului meu prin închisori, mă întâlneam cu oameni care mă întrebau de mănăstirea Durău, unde slujise, de munții Neamțului care sunt împânziți de biserici și mănăstiri, de chilii cu pusnici, de peșteri. Și eu eram mândru de locurile de unde veneam, pentru că erau cântate de Calistrat Hogaș, de Alexandru Vlahuță, care zicea:
