La Cernica

Constantin a intrat în Mănăstirea Cernica îndată după eliberare, şi primit fiind de egumen, a fost rânduit la felurite ascultări. Avea 46 de ani.

„Cînd m-am eliberat, În 1956, prin Părintele Benedict Ghiuş mi s-a dat un bileţel către stareţul de la Cernica. Stareţul mi-a spus: „Mergeți la grajd”.

La Mănăstirea Cernica am fost la ascultare pe la vite, la porci, la oi, la seră, şi în primăvară m-au dat la vie şi la grădină. Și pentru că era foarte mare secetă, am văzut cum ceapa şi roşiile se uscaseră şi erau galbene, căzute la pâmint. Iar eu, care tocmai săpam la vie, am luat din firele acelea de ceapă şi de roşii şi le-am sădit prin vie, iar Dumnezeu, Care poartă de grijă la toate, a rânduit, pentru că lacul era aproape, să îşi revină, să înflorească şi să crească. Aşa că vara veneau la mine grădinarii să le dau roşii. Oare nu tot Dumnezeu a purtat de grijă aici? Cît am fost la vite, un an şi ceva, nu a murit nici o vită şi nici măcar nu s-a Îmbolnăvit.” 

Nu spre lauda sa mi-a spus aceasta, chiar dacă ostenelile sale pentru a da viaţă legumelor ce se uscau au fost nu mici, ci pentru a mă face să înteleg cît de mare este binecuvintarea lui Dumnezeu peste cel ce se linişteşte.

În al doilea an fratele Constantin a fost întrebat dacă vrea să facă de pază la vie. Iar el a răspuns că vrea, dar are nevoie de două lucruri: un câine lup bine dresat şi o puşcă. Și totul a fost bine pâna cind au început strugurii să se pârguiască.

Într-o noapte, cam pe la miezul nopții, părintele, care stătea într-o colibă împreună cu câinele, l-a auzit pe acesta mârâind. Și atunci s-a trezit, şi-a luat puşca şi fiind câinele în lesă a mers în directia în care îl trăgea acesta. La o vreme s-au apropiat de un loc unde, prin întuneric, se zăreau cîteva mogâldete. Atunci a dat drumul la câine şi a început să alerge şi el printre spaliere în urma câinelui după tiganii veniti la furat, care fugeau de rupeau pămîntul .

Hotii fiind alungați, la cules au ieşit cu mult mai multe tone de struguri şi toti se mirau de izbînda părintelui. Și a mai fost ceva la Cernica. L-am întrebat într-o zi: „Părinte, cum să fac să-mi pot uni mintea cu inima?” „Nu ai să poti face asta până n-ai să pui pază inimii cum am pus eu pază la via Cernicăi”. Ce se întîmplase? A fost rânduit paznic. Dar se ştie că Mănăstirile Cernica şi Pasărea sunt aşezate lângă nişte sate de tigani, care erau certati cu respectarea avutului altuia. Din pricina furtului pe care aceştia îl făceau an de an, călugării nu reuşeau să adune prea mulţi struguri pe care să-i pună în teasc.

„Vara, cu toată seceta aceea (căci se uscase pămintul de se făcuse tot bolovani) munca la vie era pentru mine – Dumnezeu să mă ierte – un fel de joacă, atît de mult îmi plăcea. În acea vară, noaptea inspectam pe paznicii care erau puşi la vie (pe lângă lucrătorii viei). Pentru ascultarea aceasta cerusem un câine lup bine dresat şi o puşcă cu sare. Într-o noapte întunecoasă şi ceţoasă am văzut nişte umbre şi i-am strigat pe paznici: „Măi fratilor, măi!” Și pentru că nu răspundeau, mă pregăteam să dau drumul la câinele lup pe care îl aveam. Iar ei, depărtîndu-se, au strigat:

„Nu da drumul la câine, că ti-l împuşcăm!”

În altă noapte, câinele, care dormea la picioarele mele, a simtit că a intrat cineva în vie şi a sărit, iar eu am fugit după el. Cel din vie a fugit atît de repede, sărind printre spaliere şi apoi sărind gardul înalt încât nu pricepeam cum a putut fugi aşa. Atunci am tras cu gloanţe de sare şi am ştiut că am nimerit în plin, pentru că am auzit bufnitura celui care sărise. Ceilalti l-au luat pe cel căzut şi au fugit cu el, aşa rănit. De atunci încolo, în toată vara aceea, nu s-a mai apropiat nimeni de via mănăstirii.

La Cernica a venit la vie, de mai multe ori, dimineata, staretul. Și văzând el că nu s-a furat nimic, a întrebat la un moment dat în trapeză: „Cum se poate, măi, că anul acesta nu s-a furat nimic, iar în ceilalti ani s-a furat atît de mult?”

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 53-56)