La coloniile de muncă forţată Luciu Giurgeni
După 20 august, am plecat din forturile închisorii de la Jilava, înghesuiţi în vagoane de vite şi mai apoi am fost duşi în camioane la colonia de muncă forţată de la Luciu Jurgeni din Judeţul Ialomiţa. Era o colonie dunăreană, unde deţinuţii erau puşi să lucreze la muncile agricole: la
orezărie, porumb, sfeclă de zahăr, soia, şi alte plante agricole. Noi toţi cei veniţi de la Jilava, după sumarele cercetări, eram predaţi brigăzilor de muncă şi încadraţi la lucru imediat în ziua următoare.
Acuma aveam lumină, soare şi văzduhul curat din câmpurile dunărene, numai că noi eram cu totul slăbiţi, galbeni şi istoviţi după un an de zile ţinuţi la întuneric, cu tot felul de lipsuri, şi fierţi în oalele a tot felul de suferinţe.
De la primul contact luat cu cei vechi din colonie, am aflat de la colegul de universitate Gh. C., ce fel de munci ne aşteptau aici. El ne-a spus că avem noroc că s-au terminat muncile de la orezărie. Ziua toată trebuia să stai numai în mâl şi apă, cu capul plecat să smulgi buruienile dintre firele de orez. Era de datoria noastră, se amuza el. Cine era prins că se ridică să-şi îndrepte şalele, caraliul de pe dâmbul şanţului îl şi însemna spre aspră bătaie seara în colonie. Toţi cei din brigada orezăriei erau cu picioarele şi mâinile umflate şi cu hotărârea să nu mai mănânce niciodată orez!
La fel a fost şi cu brigăzile de la prăşitul porumbului. Caraliii se purtau fără milă cu cei ce nu prăşeau cu zor ca să fie în linie cu toţi deţinuţii. Şi vă puteţi închipui, că deţinuţii erau de toate vârstele şi din toate categoriile sociale, unii pentru prima dată erau obligaţi să lucreze astfel de munci. Ţăranii erau în câmpul firesc al muncii, dar ce te făceai cu profesorii, inginerii, avocaţii, doctorii si preoţii care nu se îndeletniceau cu aşa ceva? Dacă pe linia prăşitului, caraliul găsea un fir de iarbă netăiat complet, te punea să-l smulgi cu dinţii, te pălmuia şi te acoperea cu tot felul de insulte.
La Luciu Jurgeni eu am fost repartizat la brigada condusă de sergentul care era cunoscut sub numele de Căţaoanu. Deţinuţii i-au pus numele aşa, pentru că tot timpul avea cu el o căţea lupoaică. Era unul dintre brigadierii cei mai câinoşi la inimă, şi cu o comportare cu totul sălbatică.
Greu era la cules de soia când mâna ajungea să fie o rană din cauza uscăciunii curpenilor ce se smulgeau greu din pământul uscat. Ochii caraliilor urmăreau pe fiecare să ţină linia brigăzii de lucru! Cum rămâneai câţiva paşi în urmă, erai pedepsit pe loc, ori în colonie seara. Ceva mai uşor mi s-a părut la scosul sfeclei şi la culesul porumbului, care nu-ţi răneau mâinile. Nu pot uita, cum la începutul lucrului lăsam cămăşile de pe noi şi treceam la muncă forţată. Şi cum era la început de toamnă, ca din senin venea câte un şuvoi de ploaie rece, iar noi în tot acest timp eram obligaţi să muncim, la o depărtare de câteva sute de metri de cămăşile ce le dezbrăcaserăm. Şi ele acolo şi noi aici eram leoarcă de apă, briza rece de la Dunăre cobora.
De asemenea, după un sfert de veac, nu pot uita sălbăticia acestui sergent Căţaoanu din timpul bătăilor! În mod deosebit îl bătea pe deţinutul inginer Stoicescu, fostul şef al Biroului vamal de la Constanţa, om acum la şaizeci de ani!Nu era obişnuit cu munca câmpului şi nu putea să-şi facă norma fiindcă era bătrân şi distrofic. Acest sergent Căţaoanu îl scotea din rând şi în faţa întregii brigăzi, îl pălmuia, apoi îi poruncea să se întindă jos pe pământ, iar el se suia cu bocancii pe pieptul lui şi juca ca într-o transfigurare demonică, dehocându-i toate măruntaiele din el, în vreme ce căţeaua se lua la întrecere cu el, muşcându-i haina de la mâini şi de la picioare. Şi aşa câinia mai mare era tot cea a sergentului!La un an după ce a ieşit din închisoare acest inginer Stoicescu, fostul şef al vămii Constanţa, am auzit că a şi murit.
Programul de muncă de la această colonie era acela al robilor din veacurile primare ale omenirii. Trezirea pe întuneric, încolonarea şi plecarea în zori de zi, treceam balta pe pontoane, şi după o zi de muncă istovitoare ne întorceam iar în colonie tot pe întuneric. Odihna tuturor deţinuţilor era într-un bac, în care paturile erau suprapuse câte zece. În aceeaşi încăpere a bacului era şi tineta.Totul era nefiresc, neigienic şi neuman. Duminica era programul de baie, bărbierit şi cârpitul rufelor şi al hainelor. Două trei ore de odihnă le aveai pe pământul gol din ţarcul închisorii, care era înconjurat de un gard înalt de 3 metri şi cu 17 sârme înghimpate întinse. În afara ţarcului, pe un maidan vecin, jucau mingea copiii caraliilor. De multe ori se întâmpla că mingea primea câte un şut atât de puternic, încât trecea gardul, în ţarcul închisorii. Atunci copiii veneau la gard şi se rugau să li se dea mingea, spunând: ”Nene banditule, dă-ne mingea înapoi”. Că ne spuneau bandiţi, aşa auziseră de la tatăl lor care ne păzea, totdeauna spunându-ne: ”bandiţi, banditule”, iar că ne spuneau nene, aceasta-i adresarea firească de gingăşie a poporului român pentru un om mai în vârstă.
România comunistă le oferea tinerilor o şcoală care le zăpăcea minţile! După două luni şi ceva de lucru la recoltarea de toamnă de la Luciu Jurgeni veni vestea mutării noastre la alte colonii de muncă forţată, în Balta Brăilei, unde se putea lucra toată toamna şi iarna la înălţarea digului. În această Baltă a Brăilei erau trei colonii ce lucrau la dig: Grădina, Salcia, Stoienești. Noi aveam destinaţia către cea dintâi. Până acolo am fost duşi cu bacul în care stătusem la Luciu Jurgeni.
(Arhim Dr. Vasile Vasilache – O altă lume. Amintiri din închisorile comuniste, manuscris, pp. 28-31)