La Grădina, colonie de muncă forțată
După o noapte şi o zi de plutit cu bacul, iată-ne ajunşi şi la colonia de muncă forţată de la Grădina, din Balta Brăilei. Ca pe nişte vite ce lăsasem un jug de la un car cu greutăţi, iată-ne împinşi în ţarcul altor grajduri pentru alte juguri. Această colonie era mai mare, cu multe saivane pline cu deţinuţi, despărţite unele de altele prin şanţuri şi garduri de sârmă, toate cazărmile înglodate în noroaie. Aici am întâlnit multe nume cunoscute de la Bucureşti şi din Ţară: profesori, scriitori, doctori, preoţi, ingineri, militari, studenţi, ţărani din toate provinciile. Aveau vârsta între optsprezece şi şaizeci şi cinci ani.
Nu pot uita un tânăr din Maramureş al cărui nume era Ted Oniţa, în vârstă de douăzeci de ani. Era plin de viaţă, dar tinereţea lui era trecută pentru că muncea din greu. Era foarte respectuos faţă de ceilalţi. Căuta valori spirituale, încerca să găsească ceva bun în fiecare. Asta e tot ce a iubit. Şi-a terminat şcoala aici în închisoare – unica formă de pregătire pentru viaţă. Mai târziu, avea să-i folosească mult în Statele Unite, ţara care oferea de toate. După ce a venit în America, nu a uitat de oamenii săraci din satul natal din Maramureş. Le-a făcut donaţii şi a construit o baie publica modernă.
La primul contact cu deţinuţii din lagărul de muncă forţată, am aflat că şi aici muncile erau foarte istovitoare, trebuia să săpăm pământ şi să înălţăm digul din Balta Brăilei.
A doua zi începem programul de lucru, în brigăzi noi. Scularea era la ora 4 dimineaţa, n-apucai bine să te speli că mâncarea adusă în hârdaie era şi împărţită în gamele în întunericul de afară. Aceasta era mâncarea pe toată ziua, o alta seara, tot în colonie, pe întuneric. Toată ziua nu se dădea nimic de mâncare pe şantier. Încolonarea şi plecarea la lucru era la ora 5 dimineaţa. Fiecare brigadă mergea în şiruri de câte 6 persoane, ţinându-ne de braţe unul pe altul. Până la locul de muncă mergeam în fiecare zi pe jos 15 Km. şi tot pe atâta la înapoiere, total 30 de Km. în marş forţat.
Cum ajungeam la locul de muncă, fiecare trecea la echipa lui, lua roaba, lopata şi hârleţul şi începea lucrul. Roaba trebuia încărcată ”baban”, cum spunea un fost ofiţer de la Râmnicu Vâlcea. Urcuşul roabei pe digul înalt era în 5 serpentine. Cum ajungeai pe dig răsturnai roaba la tronsonul respectiv, şi în fugă trebuia să te întorci să aduci alta, până la 60 de roabe pe zi. Caralii, pontatorii, brigadierii erau pretutindeni, ca să vadă şi să însemneze îndeplinirea normei. Cine nu urca aceste 60 de roabe ”babane” într-o zi, era pus pe lista ce se dădea la poartă la întoarcerea în colonie, unde erai bătut fără cruţare. Pe mulţi îi aducea de acolo pe pătură. Sărmanii români, nici după o sută de ani de la războiul de independenţă nu au scăpat de Înalta Poartă! În această sclavie zi de zi am îndurat şi eu ca preot alăturea de toţi fraţii Neamului românesc, căzut în grea robie. Când împingeam la roabă pe cele cinci serpentine ale digului, cu priviri plecate mă rugam Bunului Dumnezeu să ne scoată din sclavajul acestei cumplite robii. De la oamenii ce ne supravegheau nu primeam decât ură, dispreţ şi apăsare.
Tronsonul de lucru pentru cei de la Grădina era cel mai îndepărtat, la câţiva kilometri mai jos era a brigăzilor de la Stoeneşti şi-n altă parte a celor de la Salcia. Cu toţii munceam la acest dig al morţii! Nimeni nu ne putea sări în ajutor, decât Bunul Dumnezeu! Pe când negurile pustiitoare ale toamnei şi îngheţurile iernii adăugau o altă întristare poate peste noi cei ce eram una cu pământul, alergând zi de zi pe ploaie şi pe vânt escortaţi de caralii călări, ca din senin apăru un semn: febra tifoidă.
Începuseră să se îmbolnăvească şi să moară deţinuţi, aceasta nu le prea păsa celora de la conducere, dar boala se răspândea cu iuţeală în toată regiunea şi ameninţa şi satele şi oraşele vecine. Atunci au căutat să ne scoată pe cei bolnavi şi să ne trimită la spitalul din Constanţa. Printre cei dintâi bolnavi mă aflam şi eu, şi cu cei 40 de bolnavi am fost aruncaţi în camioane şi trimişi la spitalul regional.
(Arhim Dr. Vasile Vasilache – O altă lume. Amintiri din închisorile comuniste, manuscris, pp. 31-33)