La închisoarea Aiud
Ajunşi la Aiud am fost repartizaţi pe celular.
Regimul cel mai obişnuit la Aiud: cu mâncare foarte slabã, cu plimbare din când în când şi cu vizite medicale foarte rare.
Deşi le reţin chipurile camarazilor de celulã, nu-mi mai amintesc numele lor. Reţin doar cã în ciuda mâncãrii foarte slabe, atmosfera era destul de destinsã.
Aşa am ajuns spre iarna anului 1954. Era în preajma Crãciunului, când un gardian ungur -pe nume Zoltan– ne-a surprins tocmai când topãiam mai tare si ne hârjoneam. Cu o bucurie sadicã în coltul gurii ne-a fãcut raport de izolare.
Suntem duşi unul câte unul la izolare la parter.
În celula de izolare, pe ciment, am gãsit o rogojinã atât de uzatã, încât era ca şi inexistentã. Seara am primit o pãturã atât de ruptã, încât am numãrat zece gãuri mari prin care intra capul, fãrã sã le pun la socotealã pe cele mai mici. În colţul camerei era o tinetã şi lângã ea o cofã cu apã.
Acolo am petrecut sãrbãtorile cu o supã servitã la trei zile şi o bucãţicã de pâine.
Era un frig teribil. Trebuia sã ţopãi tot timpul ca sã nu îngheţ.
Acolo am stat vreo şapte sau zece zile…
Timpul trecea foarte greu datoritã foamei şi frigului. În schimb mã puteam ruga. Gândindu-mã la ce am suportat la Piteşti, pedeapsa mi se pãrea -totuşi- uşoarã.
(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)