La închisoarea Jilava

În luna Mai 1960, când ultimele pregătiri au fost gata pentru transferul condamnaţilor la închisoarea din Jilava, când cei cu condamnări de peste 20 de ani au fost puşi în lanţuri la mâini şi la picioare, auzind cu câteva zile mai înainte bătăile de ciocan la niturile de la cătuşe, am fost scoşi din celule, şi după o aşteptare de două sau trei ore, într-o curte mare ni s-a dat hrana rece pentru câteva zile: o pâine veche şi uscată, o bucăţică de slănină râncedă, o felie de brânză sărată. Abia atunci am putut vedea mulţimea cea mare a celor condamnaţi la  Bacău.

În grabă, sub escorta ostaşilor, am primit ordin să urcăm în camioane, şi după ce ne-au aruncat peste capetele noastre o foaie de cort, camionul s-a pus în mişcare, în noaptea târzie, către gara Bacău. Îndată ce am ajuns, pe linia întâi, am fost încolonaţi în faţa  vagoanelor destinate nouă şi cu aceeaşi iuţeală împărţindu-ne pe echipe am urcat în ele, fiind înghesuiţi ca sardelele. Erau vagoane de marfă, altele aduse special pentru transportul oamenilor din închisori. […]

După două zile și nopți ajungem la București de unde suntem dirijați spre gara Jilava. A fost singura dată când intram ca robi în Capitala Țării noastre0P entru noi nu mai era orașul culturii și civilizației poporului în care ne-am născut!Tezaurele cele sfinte ale credinței, ale științei, ale tehnicii nu mai sclipeau de bucurie când vedeau fiii unui popor alergând către ele! Cei ce conduseseră destinele de glorie ale Neamului erau acum în lanțuri, erau pe podeaua vagonului fără ferestre și cu ușile bine încuiate! Prin întuneric ajungem la Jilava, unde la peron ne așteptau o armată de caralii . Tot în camioane ne-au dus la închisoarea Jilavei la ale căror porți, precum spunea Dante: „în infernul său lași orice speranțe”. Asta am simțit și eu la intrare.

După o noapte de îngrămădeală a multe sute și mii de deținuți, a doua zi, în încăperile de la Jilava ni s-a pregătit găzduirea. Singura mângâiere era cea a unei întâlniri cu părinți, frați, rude și cumnați, care te mișcau sufletește. Să vezi pe cei despre care ai auzit că au murit, pe cei cu care ani de zile nu te-ai mai văzut, să întâlnești bătrâni și tineri care fuseseră ori se pregătiseră să fie fruntea Neamului… iar acum se aflau puși în lanțuri și aruncați în temniță pe viață !…

A doua zi apar caralii cu bâte în mână ca să ne ia în primire. Ne strigă pe nume, privesc pe fiecare cu ochi de pasăre răpitoare, ne întreabă ce condamnare avem, controlează dacă datele corespund cu cele ce le aveau pe listă. Cum te cheamă mă?, ce condamnare ai ? 5-6-8-9-10-12-14-15 ani, iar unul îi spunea 18 ani, și mai adaugă: „n-am făcut nimic”. „Taci mă”, îi spune caraliul, „dacă nu făceai nimic îți dădea și ție până la zece ani, dar dacă ți-a dat 18, ai făcut tu ceva”…

Și așa în grupuri mai mici și mai mari am fost duși în celule diferite. Eu și fratele Haralambie am fost duși cu mulți alții în faimoasa celulă 14 a fortului Jilava, pe al cărui coridor mergând înainte, ajungeai la celula „zero” a celor condamnați la moarte. […] 

Câteva zile am fost 80 de deținuți, câte doi și trei într-un pat, mulți dormind și pe podeaua de ciment, sau pe bănci lungi de scândură. După câteva zile s-a făcut trierea, pe cei bătrâni și bolnavi îi trimeteau la alte închisori, iar pe cei mai tineri și în putere îi duceau în coloniile de muncă forțată.

Acestea au fost ultimele zile când am mai fost cu fratele Haralambie. El fiind bolnav și foarte slăbit l-au trimis la închisoarea din Gherla, iar pe mine la munca din colonii. Despărțirea a fost pentru noi foarte tragică, fiind ultima dată când ne-am mai văzut în viața aceasta pământească. Ultimele momente ale despărțirii le-am avut în celula morții, în această hrubă subterană de la Jilava, sub strigătele și amenințările caraliilor care sfâșiau sufletele ce erau separate unele față de altele ! […]

Nu ştiu din ce cauză, noi cei rămaşi în celula 14 cu destinaţia pentru colonia de muncă, am fost ţinuţi aici primăvara şi vara anului 1960, până către sfârşitul lui August. Atmosfera era destul de grea, ne aflam în fortul subteran, fără lumina soarelui şi într-o umiditate insuportabilă. Să nu mai spunem că tineta din cameră mirosea groaznic. Umbrele celor ucişi în această cameră ne obsedau. […]

Din când în când eram scoşi şi noi în ţarcul Jilava, pentru 5 minute, să respirăm aer din văzduhul cerului. Atunci vedeam şi noi lumina soarelui care ne scălda cu căldura sa şi ne binecuvânta cu darurile sale de viaţă !Erau clipe de mângâiere că ne aflam sub milostivirea lui Dumnezeu, şi nu a oamenilor care ne aruncaseră la întuneric cu uşi zăvorâte, păzite de caralii, care te ţineau la marginea patului şaptesprezece ore din 24, zi de zi şi lună de lună.

Când a venit şi pentru noi ziua plecării la colonia de muncă, o altă amintire tristă se adăugă. Cu două zile mai înainte, toţi deţinuţii din camere au fost scoşi şi adunaţi într-o hrubă mare subterană a Jilavei, din a cărui plafon picura apă ca o ploaie măruntă şi pe pereţi curgeau şiroaie, iar pe podea era o pânză de apă. Pe timpul nopţii ni se introduceau paturi de fier care ne fereau de apa duşumelei din ciment. De altfel acolo nu ştiai când este ziuă sau noapte, tot timpul ne aflam în întuneric. Din pricina umezelii plafonului se stinseră şi cele două becuri ce luminau iadul în care se aflau în frământare şi nelinişte cei 200 de oameni strânşi la un loc în una şi aceeaşi încăpere a iadului! Rămăsesem în întuneric total! Caralii vin, se agită la uşi, vor să facă cercetări, cine a stins lumina becurilor? Întreabă, cine se pricepe să repare lumina electrică, căci între noi se aflau şi mulţi tehnicieni şi ingineri. Trebuia o scară şi o lumina, ca să poată să se facă repararea necesară. Se aduc şi unele şi altele, dar lumina din felinarul adus, când era introdus în hruba noastră se stingea. Caralii cu strigăte de fiară întreabă: „cine stinge lumina”? A fost greu să li se explice că nimeni nu sufla în lampa cu petrol, că nu e aer, că nu e oxigen, şi că de aceea se stinge lumina. Vin şi alţi paznici şi se îndură să ne deschidă uşa ca să intre aer în acest celular blestemat, după care lampa nu se mai stinge şi instalaţia a putut să fie reparată. Bucuroşi şi caralii, că s-a reuşit să se repare lumina electrică, se îndură şi ne mai ţin uşile deschise ceva timp, ca să intre aer oxigenat şi pentru noi, după care iarăşi s-a auzit zăngănitul uşii trântite şi încuierea!…

Eram sub stăpânirea completă a oamenilor care au trăit în chefuri fără de Dumnezeu! Încredinţarea pe care o aveam era că Domnul Iisus Hristos care a fost trei zile şi în mormânt, era cu noi în pregătirea sfintelor nădejdi a unei biruinţe, scoţându-ne şi pe noi, precum pe Adam şi
Eva şi pe toţi cei morţi, din adâncurile iadurilor în care zăceam.

După trei zile suntem şi noi scoşi pentru a fi duşi la lumina soarelui şi la adierea aerului, din lagărele de muncă forţată…

(Arhim Dr. Vasile Vasilache – O altă lume. Amintiri din închisorile comuniste, manuscris, pp. 22-27)