La Pitești totul era un chin

Ţurcanu părăsise între timp încăperea. Operaţiunea fusese declanşată, în aceeaşi zi, înmai multe camere, toate la subsol, şi-i urmărea desfăşurarea. Comanda era acum la Mărtinuş. Prima lui precizare:

„Atenţie, bandiţi! Să ţineţi bine minte! Reeducarea; ca şidemascarea, sunt iniţiative ale noastre, ale deţinuţilor. Administraţia închisorii nu are niciun amestec. Să nu care cumva să încercaţi a o implica. Cine încearcă va plăti cu viaţa!”

Ameninţarea, reluată pe parcurs şi de Ţurcanu, dovedea exact contrariul.

A trecut mai bine de o săptămână de când stau în poziţie. Scândura e tare, oasele, ţepene, durerea continuă. Mai greu de suportat decât durerea e însă încordarea nervoasă, rezultată din dorinţa continuă de a te supune, de a te stăpâni, de a nu le da prilej torţionarilor, în fond propriilor tăi camarazi, să te lovească, să te supună la munci, prilej pe care, de altfel, ei îl găseau ori de câte ori o doreau. Chiar fără bătaie, întreaga ta existenţă trebuia să fie un chin.

Chin, masa, pe care trebuia să o îngurgitezi, fie prea fierbinte, fie prea repede, fie în poziţie de animal în patru labe; chin, somnul, pe o parte,cu schimbări la comandă, şi mâinile la vedere; chin, necesităţile fiziologice care, fie că îţi erau interzise, fie că trebuiau făcute pe jumătate ori în poziţii cu totul nefireşti; chin, până şi respiraţia când, culcat pe spate, trebuia să-ţi ţii capul ridicat, până ce, din cauza efortului, transpirai până la a deveni leoarcă.

Şoldurile îmi erau o rană, spatele, vânăt, deşi nu mai fusesem bătut. Nu mai vorbesc de alte suplicii imaginate pentru bandiţi, la grămadă. Ţi se cerea să te culci pe burtă. Peste tine trebuia să se culce altul şi altul până când simţeai că eşti strivit ca un vierme sub călcâi. Peste îngrămădirea aceasta de trupuri schiloade aruncau apoi pături, multe pături, aşa fel ca respiraţia să devină cvasi imposibilă.

Şi eram ţinuţi aşa, în starea aceasta de sufocare, până se ajungea la leşin. La securitate, în timpul anchetelor, ţi se împuţina somnul, erai adus în stare de epuizare fizică prin manej, erai obligat să alergi în jurul pereţilor unei camere goale, neîntrerupt, zi şi noapte, sub ameninţarea biciului sau a câinilor dresaţi, până te prăbuşeai, căzând, pur şi simplu, în nesimţire. Aici nu era loc pentru manej. A fost găsită, în schimb, o altă soluţie.

Ore întregi, uneori zi şi noapte, erai obligat să freci mozaicul, efectele fiind aceleaşi.

(Viorel Gheorghita – Et ego)