La securitatea din Baia-Mare
Într-o maşină-dubă, de data asta fără lanţuri la picioare, ajung la Baia-Mare, dus direct la securitate şi tot singur încelulă.
Deşi eram îngrozit de ce avea să urmeze, cel puţin voi afla ce vor de la mine. Dar n-a fost să fie aşa.
Mult experimentata securitate mai avea o metodă rafinată de distrugere a omului: metoda de a te ţine în tensiune crescândă prin aşteptare îndelungată.
Au trecut zile şi săptămâni şi nu m-a întrebat nimeni nimic.
Am ajuns eu să doresc să fiu scos la anchetă. Aşteptarea era un coşmar ce creştea, luând proporţii apocaliptice.”Ce vor de la mine ?” era întrebarea ce mi-o puneam obsesiv.
În sfârşit, sunt scos din celulă, mi se pun ochelari negri- ca să nu văd pe unde calc – şi dus în altă încăpere unde mi se scot ochelarii.
În mijlocul camerei văd un birou la care stătea un individ ce mă fixa cu o figură gravă.
Mi se adresează cu „domnule Vişovan” (ca să vezi unde stătea politeţea !).
-„Domnule Vişovan, după ce v-am dat drumul aţi început reorganizarea…”
-„Poftim ?”
-Credeam că nu am auzit bine. La surprinderea mea, replică imediat:
-„Nu încercaţi să negaţi, întrucât cei cu care aţi fost arestat prima dată sunt şi ei aici şi avem probe zdrobitoare împotriva dumneavoastră !”
-„Dar, domnule anchetator, ceea ce îmi spuneţi e cutotul imposibil. În răstimp de câteva zile de aşa-zisă „libertate” şi să fi avut timpul fizic să mă ocup de aşa ceva, n-aş fi putut-o face – doar ştiţi bine cât eram de bolnav. Pot să dovedesc fiecare minut unde am fost şi ce am făcut.
Îmi dădeam seama că e vorba de o înscenare diabolică pe de o parte, iar pe de alta eram sigur că nici unul din camarazii mei nu puteau să declare asemenea lucruri.
S-a dovedit a fi – însă – o dramatică excepţie.
Anchetatorul îmi întinde nişte foi de hârtie:
-„Citiţi-le !”…
Subsemnatul Vasile Dunca declar următoarele:
„Numitul Aurel Vişovan, imediat după ce a fost pus în libertate, a mers la locul unde era îngropat drapelul Frăţiei de Cruce, l-a dezgropat şi l-a sărutat şi ne-a convocat pe toţi la el.
Ne-a vorbit despre necesitatea reorganizării şi continuării luptei împotriva comunismului…”
-„Dar, domnule anchetator, e ceva cu totul şi cu totul ireal. În cele câteva zile cât m-aţi lăsat acasă, m-am perindat când la medici, când la analize. Sufeream de tuberculoză pulmonară. Am făcut pneumotorax. Am avut hepatită infecţioasă şi mi-am făcut analizele, mi-am procurat medicamente… Cum puteam să fac eu ceea ce declară respectivul ?!”
Mi-am dat seama că trebuie să fi fost o adevărată tragedie cu Vasile Dunca, dacă a putut să semneze o asemenea declaraţie. Îl ştiam un băiat sensibil, bun, corect… drept pentru care nu am recunoscut ca autentică declaraţia şi am cerut o confruntare directă.
Când a fost introdus în camera de anchetă, aproape că nu l-am recunoscut.
Era pământiu la faţă, încovoiat, îşi plimba privirile spre podea sau spre colţul camerei, ocolindu-mă.
Fără să cer vreo permisiune i-am zis:
-„Tu ai declarat acestea? Cum e cu putinţă?”
Nu mi-a răspuns nimic, iar anchetatorul mă opri brusc :
-„Eu sunt cel care conduce ancheta!”
Chiar sub coordonarea de către anchetator, am reuşit să demontez punct cu punct fiecare acuză din declaraţie.
Se vedea clar că cel care o semnase era terorizat şi nu a contrazis nimic din tot ce am spus eu… La care anchetatorul, pornit pe una şi bună, zise:
-„NU le-aţi făcut voi acum, ci în prima perioadă de închisoare, când cu „Rapsodia Maramureşului”… Negaţi că aţi compus-o, domnule Vişovan ?”
-„Nu, asta nu neg !”
-„Vedeţi? Numai rapsodia aceasta vă poate aduce o condamnare pe viaţă”.
„Voi aţi primit prima dată condamnări prea mici. În închisoare v-aţi dovedit intransigenţi, aşa că nu vă putem lăsa în libertate… Sunteţi un grav pericol pentru statul nostru comunist.
Anchetatorul tot repeta că am primit pedepse prea mici.
Nu le-am primit atunci mai mari, le vom primi acum! Am aflat mai târziu ce s-a întâmplat. Declaraţia a fost ticluită de securitate şi semnată de Vasile Dunca, după ce prin metode arhicunoscute i-au speculat anumite slăbiciuni.
Era un tânăr sensibil, plăpând şi bolnăvicios. Îşi întemeiase o familie. În momentul în care i s-a născut fetiţa (primul copil), securitatea a început să facă presiuni asupra lui.
Să-l convingă că ceilalţi din vechea formaţie sunt nişte „bandiţi” care reprezintă un mare pericol pentru ţară. Dacă el colaborează cu securitatea, semnând o declaraţie (cea de maisus), va scăpa de arestare şi va rămâne liber cu fetiţa lui.
Ştiau anchetatorii să fie foarte convingători! Prins pe punctul acesta atât de sensibil… a cedat şi asemnat declaraţia.
Repet, la confruntarea cu mine n-a mai recunoscut nimic. A păstrat o muţenie totală.
Dar „cărţile au fost aruncate”… camarazii mei arestaţi, iar anchetatorii porniţi pe fel de fel de invenţii ca să motiveze arestarea noastră.
Rearestarea noastră avea – în cele din urmă – o singură motivaţie:
Odată cu plecarea trupelor sovietice din ţara noastră, pentru mai multă siguranţă, regimul comunist a hotărât: pe toţi opozanţii politici cunoscuţi să-i bage cu orice preţ la închisoare, atât de şubredă era legitimitatea lor în fruntea ţării.
…Îar nouă ni se argumenta că am primit condamnări prea mici faţă de cât eram de periculoşi.
(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)